patruped:bun biped:rău » progresism

Toleranţa religioasă din lumea musulmană aplicată creştinilor şi inconştienţa progresismului occidental

Invitat — Sun, 05 Sep 2010 12:38:53 +0000

calehari:

“Ceea ce noi facem la voi, nu aveţi voie să faceti voi la noi.”

Aceasta ar fi în cateva cuvinte definiţia pe care o putem da toleranţei musulmane.
În Germania, unde traiesc, se inmulţesc, îşi cultivă tradiţiile şi obiceiurile milioane de musulmani turci, mulţi dintre ei fiind ocupaţi numai cu asta. În 2007 erau construite 158 de moschei (asta însemnând clădiri cu cupolă şi minaret, nu locaţii improvizate), iar în proiect sau în construcţie se mai aflau încă 180. Mai mult, premierul turc, Recep Tayyip Erdogan, respinge orice încercare de asimilare a turcilor din Germania, considerând-o “o crimă contra umanităţii” şi cere chiar înfiintarea de licee pentru turci în Germania.
În acest timp, în Turcia, creştinii catolici, care sunt cei mai numerosi, reprezintă aproximativ 1% din cei 70 mil. locuitori. Cum biserici crestine nu se mai construiesc de mult, ce ar remarca un observator ca este caracteristic “libertatii” de exercitare a religiei creştine în Turcia în ultimii ani?

Să vedem:

în 2006, preotul Andrea Santoro> este împuşcat mortal în biserica

în 2007, preotul catolic Adriano Franchini din Ismir a fost înjunghiat în stomac de un tânăr de 19 ani

tot in 2007, un comando format din 5 persoane pătrunde într-o tipografie din localitatea Malatia –Anatolia- unde se tipăreau biblii, şi ucide 3 creştini, unul fiind cetăţean german. Tipografia este distrusă

la 3 iunie 2010, vicarul apostolic al Anatoliei (numit in 2004), monseniorul Luigi Padovese, este ucis în cadrul unui sacrificiu ritualic musulman, de Murat Altun, 26 de ani, şoferul şi ajutorul său. Monseniorul a fost înjunghiat de mai multe ori în casă, a reusit să iasă în stradă pentru a cere ajutor, dar asasinul l-a urmărit continuând să-l lovească cu cuţitul. După ce s-a prăbuşit, acesta i-a tăiat capul. Potrivit declaraţiilor martorilor oculari, Murat Altun a strigat de pe acoperisul casei prelatului: “L-am ucis pe Marele Satan, ALLAH AKBAR!” Guvernatorul provinciei Hatay a declarat imediat după asasinat, că “primele investigaţii arată că incidentul nu este motivat politic”. Cu câteva zile înainte de a comite asasinatul, Murat Altun se internase din proprie iniţiativa într-un spital psihiatric, dar a fost externat, medicii fiind de părere că “este perfect sănătos mintal”. Directorul Agenţiei Misionarilor Asia News, Bernardo Cervelerra, declară pe 3 iunie, imediat după crimă, că “monseniorul a fost înjunghiat în locuinţa sa … şi probabil a fost decapitat după ce a căzut la pământ”. Posturile de televiziune CNN şi EURONEWS nu au inserat tragicul eveniment în programele lor, considerând probabil ştirea ca inflamatorie (e la moda). Pe 4 iunie, Corriere della Serra îşi “informa” cititorii că “asasinul a intrat în locuinţa monseniorului, l-a înjunghiat de mai multe ori, episcopul murind ulterior la spital”!!?? Cum putea muri la spital un om care a ajuns acolo fără cap, Corriere nu le mai explică cititorilor săi. Conform raportului medicilor legişti, “victima avea 25 de răni de cuţit pe suprafaţa corpului dintre care 8 în zona inimii, iar capul a fost tăiat aproape în totalitate, rămânând prins de corp doar prin pielea din spatele cefei”.

Să existe vreo legatură între acest şir de asasinate religioase cărora le cad victime creştinii în Turcia şi prezenţa la conducerea Turciei din 2002 a Partidului Dreptăţii şi Dezvoltării (AKP), condus de fostul militant islamist Recep Tayyip Erdogan? Numai un “rău-voitor” ar răspunde afirmativ. Nu pot uita însă că in 2008, procurorul Curţii de Casatie a Turciei, Abdurrahman Yallinkaya, a inaintat Curtii Constituţionale un document de 162 de pagini, prin care cerea interzicerea AKP pentru că “a devenit un focar de activişti împotriva laicităţii, care vor să facă din Turcia un stat islamic şi să distrugă sistemul democratic”(interesant de vazut poziţia oficialilor europeni la vremea aceea).

Ce poziţie au avut europenii, că tot vorbeam de ei, vis-à-vis de asasinarea lui Luigi Padovese? Aflăm că “asasinatul a stârnit emoţia grupului PPE şi că Joseph Daul, Preşedintele PPE al Parlamentului European, este “profund şocat” şi cu ultimile puteri “cere autorităţilor turce să facă lumină asupra acestor evenimente tragice”.

Marocul este un alt stat care, timp îndelungat, a dat dovadă de toleranţă vis-à-vis de creştinism, dar care în ultimul an şi-a schimbat în mod dramatic atitudinea faţă de mica comunitate creştină. Este o consecinta a unei Fatwa, promulgată de 7300 teologi musulmani, conform căreia “Caritatea creştină trebuie să fie considerată terorism religios”. Astfel, guvernul Marocan a expulzat până la 15 martie 2010, 70 de creştini, protestanţi sau catolici, proveniti din diverse ţări, pe motivul că “influenţează negativ mentalitatea bunilor musulmani”. Multi dintre ei erau doctori şi asistenţi sociali. Purtătorul de cuvant al guvernului Marocan a declarat că “lupta contra prozelitismului creştin nu poate fi considerată ca o violare a drepturilor omului, pentru că este vorba de o acţiune care încearcă “să prevină orice tentativă de slăbire a valorilor religioase veşnice ale ţării.”
Marocul, ca şi alte ţări musulmane care pozează în state moderne, a semnat Pactul Internaţional relativ la drepturile civile şi politice, dar treptat, treptat, încet, dar sigur, ajunge la cheremul islamiştilor fundamentalişti.

Anwar El Sadatt spunea “Islamiştii fac caz de credinţa lor? Atunci să fim mai musulmani decît ei!”
Aceasta fraza caracterizeaza perfect “întrecerea” benefică (pentru proiectul Califatul mondial) ce se desfăşoară între guvernele ţărilor musulmane şi fundamentaliştii islamici.
Din nefericire pentru lumea crestina (îi mai putem spune asa?) multi dintre liderii ei, nu o spun, dar gândesc:
“Progresiştii fac caz de credinţa lor? Atunci să fim mai progresişti decît ei!”
Dacă această întrecere va continua, se va sfârşi foarte rău PENTRU NOI.

Citiţi şi:

Creştinism şi persecuţie: realităţi, tăceri, complicităţi
Persecuţiile creştinilor despre care nu am aflat din presă
Egipt: comunitate creștină coptă atacată de 3000 de musulmani
Musulmanii nigerieni au măcelărit 500 de creştini
Creștinii din Egipt: ”Vor să ne omoare!”
Amsterdam: Cruciuliţa creştină interzisă, basmaua islamică permisă
Creştinismul este ilegal în anumite zone din Marea Britanie pentru a nu jigni musulmanii
Crăciunul în Europa post-creştină
Dragoş Paul Aligică – Persecuţia creştinilor: realităţi şi întrebări

Islamizarea Franţei şi ţiganii

costin — Fri, 03 Sep 2010 10:59:12 +0000

S-a discutat mul în ultima perioadă despre problema ţiganilor români trimişi înapoi din Franţa. Îndrăznesc să am o opinie pe subiect, şi am găsit-o ieri deja formulată de Nanu Mihai Codruţ:

Le Monde scria că 1 din 5 infracțiuni e comisă de către gitanii noștri. Celelalte 4 sunt comise de catre arabi, dar nimeni nu completează. Probabil îi deranjează mai mult prietenescul ,, Mânca-ți-aș!” decât ,, Allah Akbar!”, iar mâna întinsă însoțită de un ,, S’il vous plait!” deranjează mult mai tare obrazul fin franțuzesc decât pietrele aruncate după orice seamănă a Cocoș Galic în cartierele colorate din marile orașe….

Se pare că mustața lui Elvis de la Strehaia deranjează mai mult decât cea algeriană, iar borul pălăriei lui sperie lumea mai ceva decât turbanul lui Bin Laden. Mâna puradeilor vârâtă în poșetele de pe autobuze e mai rea decât impunerea Shariei, și tare mi-ar plăcea să văd în curând un minaret strecurat în pozele cu Turnul Eiffel.

Franţa se laudă că odată cu Revoluţia Franceză a introdus conceptul de laicitate şi de separare a bisericii de stat. Francezii sînt foarte mîndri de asta şi dispreţuiesc popoare mai “înapoiate, ca SUA, în care cetăţenii îşi mai păstrează încă religiozitatea (creştină). Dar ce ignoră francezii, sau cel puţin elita progresistă, este că religiozitatea se întoarce în Franţa pe uşa din dos. Odată cu îndepărtarea bisericii de stat se produce şi un fenomen invers, apropierea moscheii de stat.
Statul francez tolerează musulmanilor gesturi pe care nu le-ar tolera în veci creştinilor. În numele diversităţii şi toleranţei. Musulamnii pot ocupa străzî întregi din Paris pentru rugăciune şi chiar dacă este ilegal poliţia primeşte ordine să nu ia măsuri. În acelaşi timp francezii parizieni care vor să manînce carne de porc şi să bea alcool pe aceleaşi străzi sînt repede puşi la punct de elită şi catalogaţi drept fascişti, rasişti, xenofobi.

Despre intelectuali şi postintelectuali

Invitat — Wed, 01 Sep 2010 17:29:53 +0000

euNuke:

S-a încetăţenit din păcate o definiţie falsă, o tratare stricto sensu forţată a intelectualului recent, o definiţie care restrînge aria de aplicare a termenului la profesiile intelectuale ce au mai mult sau mai puţin de-a face cu publicistica; astfel, au început să prolifereze şi să acapareze agora, adică spaţiul public rezervat odinioară polemicilor esenţialmente intelectuale şi culturale, meserii şi meseriaşi mai degrabă periferici in raport cu principalele curente filozofice şi spirituale precum şi paraleli cu activităţile şi ocupaţiile ce presupun ştiinţa, cunoaşterea. Am fost practic cuceriţi de meserii augmentate artificial in ochii publicului, iar în fruncea ţării s-au plasat numeroase şlehte de meşteri noi şi mari, de pildă editorialişti, moderatori, lideri/vectori de opinie, traducători/interpreţi de ştiri externe, activişti de mediu/pro-minorităţi/pro-culturi-mici-şi-medii şi reclamagii [un termen ce cuprinde atît fanfaronul urban ce reclamă întruna drepturi civile, cît şi publicitarul agitat, adică cel ce lucrează in publicitate şi pretinde un statut de vedetă rebelă artisticoidă].

Fiind atît de mulţi, zgomotoşi şi plini de tupeu nu le-a fost greu ca împreună să reuşească să producă această deviere de la norma lingvistică impunînd practic un nou sens intelectualului -un soi de parazit social sofisticat, nimbat de o pretinsă şi perpetuă revoltă faţă de autoritate, orice autoritate, inclusiv morală. Un parazit ce se prezintă întotdeauna sub titulatura pompoasă de voce a poporului, ca atare îndreptăţit la sinecura de care vorbeam mai devreme, plus mocheta roşie, fotoliu de pluş şi portavocea de rigoare, in studiouri sau pe saiturile fierbinţi ale unor ziare cu patroni dubioşi.

Desigur, nu întreaga branşa jurnalistică poate fi privită ca reprezentant al intelectualităţii uzurpatoare descrisă adineauri, nu, nici vorbă, de pildă un Patapievici este descris de PAGI -Plutonul Aspiranţilor la Glorie Intelectuală- ca un intelectual vîndut care laolaltă cu Pleşu şi Liiceanu formează grupul oamenilor lui Băsescu. Hilar, dar util pentru separarea apelor. Ştim ce fel de intelectual este acela ce emite şi susţine pînă in pînzele albe asemenea aserţiuni ce politizează complet discursul public împărţind dihotomic lumea culturală in oamenii lui Băse şi restul, inocenţii , in care, ce ridicol, plutonierii gîndirii se plasează singuri cu mare modestie. Ca atare, micii intelectuali de bibisiuri, huffuri, antene şi suprarealităţi pot fi incluşi in vechea categorie a intelectualilor de salon feudal cunoscuţi sub numele de bufoni, din moment ce discursul şi faptele lor publice nu relevă vreun efort de a produce inovaţii in materie culturală sau ştiinţifică. Ei nu ne spun nimic, nu contribuie cu nimic la mişcarea ideilor in vreo dezbatere, nu aduc nimic original pe scena artistică, deci sînt cu totul insignifianţi, efemeri şi uneori…distractivi.

Trei exemple: Dragoş Bucurenci, Doru Buşcu şi Costi Rogozanu, despre elite şi radicalism

Pe de altă parte, dacă tradiţionalele profesii intelectuale sînt privite cu un soi de straniu dezgust de către aceşti vectori pictaţi şi moţaţi, e posibil ca acest proces de coborîre in derizoriu să fi generat o mutaţie lentă in mentalul colectiv; această scindare în categoria socială a intelectualului este deja vizibilă cînd vine vorba de respectul cuvenit unor oameni ce au studiat şi muncit in condiţii nu prea prielnice pentru intelect. Au muncit ca la senectute să obţină numai înjurături şi flegme şi miştouri şi demonstraţii stupide de superioritate socială din partea unor nătărăi ce îşi imaginează că profesorii, doctorii, inginerii, informaticienii, arhitecţii sînt materiale de laborator, cobai ce există pe lume doar pentru observaţia unui savant ce decupează realităţi in laboratorul său numit redacţie.
Să ne amintim băşcălia şi caraghioslîcurile ce se ţineau aţă in emisiunile unui oarecare vector public, Gheorghe, la adresa inginerilor, sau bancurile şi anecdotele cu doctori şpăgari şi cu informaticieni obsedaţi sexual ce inundă cărările netului; nu-i o chestiune de inflamare faţă de un presupus tratament impropriu al acestor categorii sociale. Doctori ce primesc mită există destui, la fel şi informaticieni perverşi, e vorba de o subliniere a modului peiorativ in care aceşti intelectuali tradiţionali sînt prezenţi şi ilustraţi in imagistica populară, cu cîteva rare excepţii, ei rămîn pe dinafară… Fiind evacuaţi din agora intelectuală, nefiindu-le permisă nici măcar exprimarea opiniilor pe marginea acelor subiecte de interes profesional [specialiştii sînt chemaţi doar ca a cincea roată la căruţa ştirilor, nu au loc opinii, idei, prelegeri, şi in locul opiniilor unor medici practicanţi in materie de epidemii-pandemii avem gesticulaţia unor fantoşe sau vociferările alarmiste ale unor funcţionari guvernamentali], iar dezbaterea reală pe teme de sănătate a dispărut demult, aş putea spune că noi nu am avut niciodată dezbateri televizate pe teme de medicină, bioetică, asigurări de sănătate, servicii de profil. Aceeaşi stare de lucruri se poate constata in toate domeniile tradiţional populate şi definite de intelectuali -drept, politologie, sociologie, pedagogie, tehnologii contemporane, arte.

Din păcate, in ultimele 2 decenii s-a răspîndit şi împămîntenit şi o altă nefastă marotă: patalamaua ca semn de distincţie socială şi deopotrivă garanţie a succesului, pornind de la impresia falsă că diploma universitară conferă automat statutul de intelectual şi o poziţie in ierarhia socială, ba chiar şi un post călduţ..sau măcar un job corporatist. Au proliferat astfel sute de facultăţi de subsol şi instituţii pre-pseudo-post-universitare fantomatice care au scos absolvenţi pe bandă rulantă şi au contribuit din plin la nivelarea societală şi destrămarea prestigiului unor meserii şi, in final, chiar a imaginii intelectualităţii contemporane. Aceste facultăţi, private sau de stat, reprezintă rezervorul de cadre al unei potenţiale nomenclaturi, nişte zombilitici lăbărţaţi tot mai obscen pe sticlă in strofocarea lor de a ocupa canapelele şi minţile oamenilor.

Scriere stîrnită de asta (sau asta?)(costin)

Alpha test

“Unii din noi mai sunt şi intelectuali”… hotnews.ro şi ultraconservatorii

costin — Mon, 30 Aug 2010 01:22:09 +0000

o ramă la sugestia lui dr pepper, cu dedicaţie, pentru hotnews.ro

unii ‘din noi’ e mai puţin ‘telectuali şi găsesc de cuviinţa să mă deconspir

Dezinformare stîngistă marca Le Monde, preluată pe nemestecate de hotnews.ro

Prin intermediul hotnews.ro am aflat mai deunăzi că “zeci de mii partizani ai dreptei conservatoare din SUA, ostila presedintelui Barack Obama, au invadat sambata strazile Washingtonului”…. În primul rînd, estimările hotnews, preluate fără o minimă verificare din Le Monde, sînt eronate intenţionat pentru bagatelizarea fenomenului. New York Times a vehiculat numărul de 300.000 de participanţi iar Glenn Beck a estimat numărul participanţilor undeva între 350.000 şi 650.000.

Manifestanţii, numiţi mai la vale “ultraconservatori”, sînt “majoritar albi” (era de aştepat în SUA, ţară majoritar albă) şi au “invadat” străzile Washingtonului, ca o şleahtă de rednekşi ce se află, sîntem lăsaţi să credem. Ca o paranteză, şleahta de redneckşi primitivi a lăsat National Mall în urma lor impecabil de curat, asta spre deosebire de dezastrul “ecologic”, cum l-ar numi progresiştii de bine, rămas în urma obamaioţilor, tot ei, progresişti de bine, la inaugurarea lui Barack Hussein Obama (100 de tone de gunoi).

Din articol mai aflăm că Glenn Beck a fost odată un alcoolic recuperat, un biet beţivan nedemn de luat în serios, ce îl acuză pe Obama de rasism împotriva albilor. Acelaşi Obama a spus în 2008 că americanul mediu “se agaţă de religie şi arme”, chipurile, pentru a depăşi greutaţile vieţii, acelaşi Obama care a frecventat timp de douăzeci de ani biserica pastorului Jeremiah Wright (pe care l-a numit mentorul lui) care afirma că SUA au inventat SIDA pentru a-i extermina pe negri. Acelaşi Jeremiah Wright a mai spus şi că:

Rasiştii de dreapta sînt supăraţi că oamenii săraci sînt pe punctul de a fi ajutaţi.

Douăzeci de ani a frecventat Obama biserica onorabilului reverend. Judecaţi singuri.

În ultimul paragraf, tînărul dactilograf de la hotnews.ro, R.M, ne vorbeşte despre “ultra-liberali, simpatizantii Tea Party”. Ce a uitat dumnealui este că nu are nici cele mai vagi noţiuni de politică americană, iar ultra-liberalii sînt Obama, progresiştii şi comuniştii de care s-a înconjurat, nu susţinătorii Tea Party, care sînt conservatori/republicani.

Martin Luther King, un Republican. Klu Klux Klan, aripă a Partidului Democrat

Cum este posibil aşa ceva?…veţi întreba. Cum este posibil ca partidul care l-a adus la preşedenţia Statelor Unite pe Obama să fie acelaşi cu cel din care s-a format Klu Klux Klan? Simplu. Progresismul la lucru. O zi susţine un lucru, a doua zi susţine cu cea mai mare seninătate contrariul, ridiculizînd şi demonizînd pe cei ce le dau în vileag tacticile. Glenn Beck este unul dintre aceia care li se opun. Vă întreb: chiar şi în Romania, cîţi stiu despre Sarah Palin altceva înafară de faptul că este o “ţărancă proastă” şi despre George Bush că ar fi fost altceva înafară de un fascist, Hitler contemporan, ţărănoi retardat şi geniu malefic în aceeaşi masură?

Americanii sînt în proporţie covîrşitoare conservatori. Peste 300.000 dintre ei au venit la demonstraţia organizată de Glenn Beck. Middle America sau America profundă, americanii obişnuiţi, cei atît de dispreţuiţi de mainstream media, New York Times, CNN, MSNBC, etc, şi mai nou, hotnews.ro, cei descrişi cu superioritate de elita progresistă drept “rasist-xenophobic-bigoted rednecks”, adică “ţărănoi rasişti, xenofobi şi habotnici”, este majoritar republicană. Republican a fost şi Martin Luther King, la fel cum la acea vreme era marea majoritate a americanilor negri. Între timp, mesajul lui Martin Luther King a fost deturnat de propagandiştii stîngişti ai Partidului Democrat, cei care au reuşit prin intermediul politicilor etatiste să îşi aservească electoratul negru american. King a fost un creştin republican ce lupta cu Partidului Democrat şi a aripii lui extreme întrupate de Klu Klux Klan, pentru drepturile civile ale americanilor negri, dar a sfîrşit prin a ajunge capul de afiş al Partidului Democrat, fiind exhibat drept simbol al partidului împotriva căruia a luptat.

Presa de largă circulaţie, cu excepţia notabilă a detestatului Fox News, a ignorat complet legăturile revoltător de dubioase ale lui Obama, din perioada de formare intelectuală şi anturajul său prezidenţial. Redneckşilor li se reproşează adesea că văd comunişti peste tot în jurul lui Obama. Ei bine, mă declar un redneck: văd comunism în şi înafara Casei Albe.

Între timp mesajul lui Martin Luther King a fost deturnat de Partidul Democrat, cel care a înfiinţat Klu Klux Klan şi s-a opus fiecărei iniţiative a republicanilor de a oferi americanilor negru drepturi egale în faţa legii în anii. Republicanii au fost şi cei care au luptat pentru eliberarea negrilor din sclavie şi au amendat constituţia pentru a da libertate negrilor (Amendamentul 15), cetăţenie (Amendamentul 14) şi dreptul de vot (Amendamentul 15).

Ce nu veţi afla de pe Le Monde sau hotnews.ro – Nepoata lui Martin Luther King Dr. Alveda King în cadrul demonstraţiei lui Glenn Beck: “I Too Have a Dream”

În 2010, majoritatea vorbitorilor de limba engleză de pe mapamond care se uită la CNN şi citesc New York Times ştiu că Partidul Republican este partidul rasiştilor, iar Partidul Democrat este partidul “intelectualilor din noi”.

P.S.1 în articolul de pe hotnews.ro (preluat copy/paste de pe Le Monde este prezentat drept credibil un reportaj de pe Al Jazeera. Mai trebuie să adaug ceva?
P.S.2 Obama Says He Ignored Restoring Honor Rally… He Was Out Golfing
P.S.3 Mare parte din cei prezenţi la manifestaţie nu sînt nici democraţi nici republicani, ci independenţi. Reportaj Reason.tv despre manifestaţia lui Glenn Beck
P.S.4 La începutul anului 2009 am făcut o vizită în Franţa, şi absolut nevinovat şi întîmplător am peste un număr din Le Monde:

——————————————————-
Citiţi şi: Why Martin Luther King Was Republican
hotnews.ro: Ultraconservatorii defileaza la Washington pentru “Restaurarea onoarei”, in ziua in care, acum 47 de ani, Martin Luther King rostea discursul “I have a dream” … nu rataţi comentariile.

P.P.S: În sescţiunea de comentarii a articolului precedent, citatul de geniu înrămat mai sus a provocat o discuţie despre ce înseamnă a fi intelectual, rolul lui în societate şi de ce uneori e de preferat un “redneck” unui intelectual fin educat la Harvard. Acestea sînt şi subiectele dezbătute de Thomas Sowell în interviul dat pentru National Review:

Thomas Sowell on Intellectuals and Society

Adăugire, 31 august:
Mai pe larg şi ceva mai articulat despre intelectuali şi ‘telectuali, despre oameni curioşi şi parveniţi, despre realitate şi aroganţa de a crede că realitatea este ceva ce stă în puterea intelectualilor (progresişti) să creeze:

euNuke:

Intelectualii, ‘telectualii şi realitatea
În ceea ce priveşte intelectualii, eu nu pot să vorbesc despre ei ca despre o categorie socială cu atribute comune, vizibile şi uşor identificabile, căci sînt atîtea arhetipuri umane circumscrise in noţiunea aceasta coborîtă in derizoriu de activiştii şi nomenclaturiştii comunişti încît cu greu se mai poate distinge sensul cuvîntului într-o conversaţie. Cu atît mai mult o să evit consideraţiile de ordin etic asupra acerstei branşe. pur şi simplu nu se poate generaliza in privinţa intelectualităţii contemporane, este contraproductiv şi de cele mai multe ori lipsit de onestitate, iar exemplu ilustrat de articol este cît se poate de elocvent…există o categorie de intelectuali, numiţi cîteodată leftişti, mai coect ar fi relativişti şi/sau generalişti, oameni ce nu s-au specializat niciodată in nimic şi nici nu intenţionează altceva decît obţinerea unei sinecuri sau urcarea in ierarhia de partid, deci un grup vag educat, cu o spoială de cultură, ce pendulează pe arcul socialist descris de mişcarea de humptydumpty a partidelor occidentale între centru-stînga şi extrema-stîngă, grup ce încearcă să confişte capitalul de imagine al inteleghenţiei, ba chiar noţiunea cu totul pe care o răstălmăcesc continuu pentru a se potrivi cu acea branşă de propagandişti şi activişti recenţi ce vîntură in disperare patalamale de ştiinţe sociale şi politice crezînd că astfel obţin mai multă atenţie, respect, onorabilitate. partidele europene au ajuns stupurile unor astfel de trîntori, de aici şi lipsa de voinţă politică, pentru că albinele au fost încet-încet eliminate şi ideile noi sînt prea complicate pentru aceşti gînditori extrem de leneşi, hedonişti, relativişti sau nihilişti. totuşi, nu putem să-i scoatem din definiţia largă a termenului de intelectual, de pildă madam Merkel, o profesoară activistă de partid din Germania comunistă, este totuşi o intelectuală, una foarte calculată care a reuşit să îşi construiască o uimitoare carieră sprijinindu-se pe principiul că în ţara orbilor propagandistul blînd e cancelar. Intelectual este şi Băse, unul foarte iute la mînie, dar şi foarte ager la minte care l-a surclasat într-o dispută televizată pe puturosul intelectual Hîrjoană, individ şcolit prin străinătăţuri, in zadar, că diploma nu face omul. Intelcetualii sînt mai cu moţ sau in funcţie, politici sau periferici, dubitativi sau impusivi şi demagogi, sofişti sau sceptici, rigizi şi îndoctrinaţi sau total relaxaţi şi nepăsători, de băncuţa din parc, de studio tv sau de forum virtual, toţi au un singur lucru in comun…gînditul intens…uneori pînă la paroxism, de cele mai multe ori fără niciun rezultat, fără nicio urmare in realitate. Influenţa lor asupra realului este aproape nulă şi asta pentru că înaintea lor au existat alţi intelectuali mult mai dotaţi şi mult mai ageri şi mult mai persuasivi [socrate, platon, aristotel, confucius, iisus, augustin, hegel, kant] care au aşezat vectorii mentalului colectiv in aşa fel încît orice idee nouă, revoluţionară sau nu, are de înfruntat o sumedenie de intelectuali tradiţionalişti, unii instalatori, alţii profesori de drept, alţii judecători de Curte Supremă, şi chiar digei de radio, adică acei conservatori dispreţuiţi de progresiştii de astăzi şi de ieri pentru valorile lor societale şi spirituale considerate vetuste.

Thomas Sowell despre declinul Americii

costin — Fri, 27 Aug 2010 02:11:28 +0000

Peter Robinson intervievează pe Thomas Sowell pentru Uncommon Knowledge, emisiune de discuţii din cadrul publicaţiei conservatoare National Review înfiinţată de William F. Buckley:

Interviul este împărţit în cinci segmente.

Segmentul 1: Thomas Sowell, autorul cărţii Deconstruind America (Basic Books, 2010), prezintă motivele pentru care crede că America se prăbuşeşte.

Segmentul 2: Thomas Sowell discută căsătoriile între parteneri de acelaşi sex şi judecătorii care le legiferează.

Segmentul 3: Thomas Sowell afirmă că pierderea răspunderii personale stă la baza declinului societăţii americane.

Segmentul 4: Thomas Sowell spune că planurile lui Obama nu vor fi oprite de alegerile din noiembrie 2010, nu ştie cum ar putea fi oprite vreodată.

Segmentul 5: Thomas Sowell tratează paralele dintre căderea Romei şi ceea ce descrie ca declinul Americii.

Porky Pig în luptă cu Jihadul (1941)

costin — Wed, 25 Aug 2010 20:28:21 +0000

Acum 60 de ani era permis să faci glume pe seama islamiştilor, la acea vreme crescători de capre prin deşerturile arabiei. Între timp mii de miliarde de dolari au fost transferate din occident în colibele lor (transformate între timp) şi zeci de milioane de musulmani s-au relocat în occident. Acum ironiile la adresa islamiştilor îţi pot aduce sute de ameniţări cu moartea şi o viaţă dusă în ascunzători sub protecţia continuă a gărzilor de corp. Închipuiţi-vă această imagine rulînd azi pe Cartoon Network…

…şi indignarea comunităţii musulmane şi a tuturor progresiştilor de bine în faţa acestui act de islamofobie.

Ce în 1941 era adevăr evident, a devenit acum hate speech şi este aspru pedepsit de autorităţi.

via Vlad Ţepeş

Vizionare plăcută!
Porky Pig in Ali-Baba Bound (1941)

O scăpare a BBC, despre Flotila Pacifiştilor

costin — Tue, 24 Aug 2010 00:00:47 +0000

Un documentar care, surprinzător!, este echilibrat şi mult mai fidel realităţii decît celelate reportaje pe subiectul Israel cu care ne-a bişnuit BBC-ul (via) pînă acum. Secvenţele de mai jos prezintă condensat aventura pacifiştilor de pe flotilă (în detaliu aici, aici şi aici) în încercarea lor de a “ajutora” înfometaţii din lagărul numit Gaza, cel mai sălbatic ca lagărele naziste (cu medicamente expirate şi obiecte scoase din uz) în care sînt palestinienii ţinuţi de statul nazist, Israel.

Un foarte reuşit truc mediatic al propagandei islamiste de discreditare şi delegitimizare a Israelului, căreia media occidentală, sufocată de corectitudine politică şi fobie de islamofobie, a căzut pradă aproape în totalitate. În fruntea acestei campanii se află, mai nou, Turcia lui Erdogan.

via BBC Panorama Shocker: Balanced Review of Gaza Flotilla Incident

Şaria în Bangladeş şi New Jersey

Invitat — Mon, 23 Aug 2010 14:56:57 +0000

Mahomed a spus: “Dacă soţul îşi cheamă soţia în patul lui [pentru relaţii sexuale] iar ea refuză şi îl face să doarmă înfuriat, îngerii o vor blestema pîna dimineaţa. (Bukhari 4.54.460).

calehari:

Şaria interzisă în Bangladeş, dar aplicată în New Jersey!
Musulmanii au mai multe drepturi în New Jersey, decât în Bangladeş. La concluzia asta ajungi când compari hotărarile luate de Curtea Supremă din Bangladeş şi un tribunal din New Jersey. În primul caz, o avocată a obţinut de curând o hotărâre a Curţii Supreme care prevede că deciziile fondate pe şaria sunt contrare drepturilor care prevăd egalitatea femeilor, garantate în constitutia ţării şi în convenţiile interniţionale. În al doilea caz este vorba de hotărarea unui tribunal din New Jersey care a aplicat şaria intr-un proces de agresiune sexuala. O femeie a cerut protecţia judiciară contra soţului său,care a batut-o, a violat-o şi a torturat-o timp de mai multe ore. Judecătorul a decis că soţul (musulman) nu a comis nici un delict deoarece in interpretarea sa, bărbatul respecta şaria, şi a-l pedepsi inseamnă să-i încalci drepturile religioase!!.
Acest caz revoltător a fost evocat si de Newt Gingrich în discursul tinut de acesta pe 29 iulie. Vorbind despre drepturile femeilor sau ale homosexualilor în ţările musulmane el îşi exprimă surprinderea că ”stânga nu intelege că şaria ameninţă direct şi mortal chiar valorile Stângii “. Inchei tot cu un pasaj din excelentul discurs tinut de Newt Gingrich : ” Şaria se afla într-o contradicţie fundamentală , cu tradiţia occidentală, care-şi are rădăcinile la Atena, Roma şi Ierusalim“.

Newt Gingrich: Interziceţi şaria – este “complet opusă valorilor lumii occidentale”

costin: hotărîrea judecătorului din New Jersey a fost anulată. De data asta.

Toleranţă şi sinucidere

costin — Thu, 19 Aug 2010 00:18:27 +0000

“Toleranţa” a devenit unul dintre cei mai prost înţeleşi şi abuzaţi termeni din discursul public occidental, discurs dominat de “intelighenţia” progresistă cu o pasiune pentru rasturnări de sens orwelliene, la care apelează cu morgă şi superioritate de cîte ori este pusă faţă în faţă cu realitatea. Realitatea, de felul ei, este reacţionară şi încăpăţînată, nu se mulează pe fantasmele lor născute în tinereţile puternic condimentate cu sex, drugs and rock’n'roll. Slăbiciunea nu se transformă în putere, ignoranţa nu se transformă în cunoaştere, peroraţiile progresiste nu se transformă în adevăr.

În continuare, comentariul lui Bill Whittle, unul dintre contribuitorii mei preferaţii de la PJTV, despre confruntarea occidentului cu totalitarismul islamic şi paralele cu situaţia similară în care se găsea Europa acum mai bine de jumătate de secol.

“Toleranţa”, nume de cod pentru “sinucidere”

Reacţia întregii clase politice britanice la şocul şi ororea produsă de Primului Război Mondial a fost refuzul de o laşitate patologică în confruntarea frontală cu nazismul. Cu o singură excepţie, Winston Churchill.

Elitele Alianţei au ignorat terifiate apariţia şi întărirea lui Hitler şi a Partidului Nazist. Au refuzat cu încăpăţînare să recunoască Partidul Nazist drept duşmanul de moarte al civilizaţiei occidentale, ameninţare proclamată vocal de Hitler şi dovedită prin gesturi provocatoare. Intelectualii predicau “toleranţa şi înţelegerea” pentru nazişti şi încercau să se convingă că de fapt ei înşişi sînt de vină pentru derapajele lui Hitler, la fel cum multiculturaliştii laudă în prezent virtuţile Religiei Păcii condamnînd trecutul imperialist al occidentului.

Urmare a laşităţii occidentale, Hitler a căpătat tot mai multă încredere, iar rezultatul îl ştim cu toţii.

Un alt exemplu foarte concludent e luarea de ostatici a personalului ambasadei americane din Teheranul ayatollahului Khomeini, în timpul progresistei administraţii Carter, şi eliberarea lor la doar cîteva ore de la numirea lui Ronald Reagan. Slăbiciunea occidentului este şi va fi mereu exploatată de regimurile totalitare.

În acelaşi mod, ameninţarea islamistă, extrem de vocal exprimată pe străzile marilor capitale Europene, este întîmpinată de “elită” cu zero rezistenţă şi apeluri la “toleranţă şi respect” pentru principiile radical opuse celor ce odată le susţineau drept credinţe de bază.

În final, Bill Whittle vorbeşte despre provocarea islamistă reprezentată de moscheia de la Ground Zero (printre altele, susţinută de Hamas), şi despre ce reprezină aceasta pentru progresişti VS islamişti.

Obama, acest neo-Chamberlain: 1938-2009
click pe imagine

Toleranţa nu este o valoare în sine!

Decerebraţii şi simţul divinului (+video)

Invitat — Tue, 17 Aug 2010 10:40:48 +0000

‎”Dacă acest simţ al divinului lipseşte, totul deviază: politica devine mijloc de îmbogăţire, economia ajunge la furt şi la înşelăciune, ştiinţa se aplică cuptoarelor de la Dachau, filosofia materialismului şi marxismului, arta decade în mizerie.” ~Luigi Sturzo

Calehari:
Decerebraţii au evoluat, nu mai cred în Dumnezeu, cred în Teoria Conspiraţiei!
Indivizi, ce ”pe dinafară” par normali şi pe care din nefericire îi întalnesti cam peste tot, cred şi răspandesc cele mai abracadabrante născociri: Americanii şi-au aruncat în aer Turnurile, tot ei vor ataca şi demola moscheea ce va fi construită!!!

Americanii au provocat cutremurul din Chile şi tot ei, folosind arma climatică, incendiile de pădure din Rusia.
De ce incendiile care mistuie suprafete uriaşe în Statele Unite sau Australia, au cauze naturale şi cele din Rusia sunt provocate de arma climatică ? De ce cutremurele în Statele Unite sunt cauzate de mişcarea plăcilor tectonice şi în Chile, Turcia sau Iran sunt cauzate de aparatura din laboratoarele secrete americane ? Dacă abordezi ”problema” astfel cu decerebraţii conspiraţionişti şi recurgi la argumente, dovezi, logica, s-au apelezi în ultimă instanta la bunul lor simt, îţi răspund cu o superioritate pe care numai prostul o poate afişa: “Fugi dom’ne d-aci!” Privindu-i, nu ai cum să-l contrazici pe Andrei Cornea care spunea: “principala calitate a omului mărginit este geniul”.

Când a fost ucisă de către miliţiile Basij, Neda Agha Soltan, deţinătorul adevărurilor Ahmadinejad, a spus întâi că a fost ucisă de CIA, apoi de corespondentul BBC şi varianta finală, ca NEDA fiind actriţă, ajucat doar un rol, ca să compromită regimul iranian. Dramatic este ca decerebraţii cred pe rând fiecare versiune şi nu m-aş mira să le creadă pe toate trei impreună!

P.S.(costin) Andrieş, ca de obicei, are cîntec care se potriveşte:

Despre neutralitatea internetului

murfi — Thu, 12 Aug 2010 20:57:31 +0000

“Toţi biţii au fost născuţi egali şi au fost înzestraţi de creatorii lor cu drepturile inalienabile de a fi rutaţi, livraţi la timp şi de a căuta evitarea blocajelor”

Sîntem privilegiaţi. Foarte rar apare ocazia de a asista într-un timp scurt la naşterea, dezvoltarea şi împlinirea în practică a unei idei pur orwelliene.

Ce reprezintă neutralitatea internetului? Varianta oficială, pe scurt: obligaţia transportatorilor şi a providerilor de a trata egal pachetele de date indiferent de sursă, destinaţie, tip sau conţinut; interzicerea prioritizării acestora şi a monetizării unui astfel de serviciu.

Pentru mireni: putem asemăna infrastructura internetului cu o reţea de autostrăzi pe care se transportă marfă dintr-un loc în altul. Proprietarii autostrazilor ar dori să rezerve unele benzi pentru viteze mai mari şi, contra unui preţ, să ofere celor dispuşi să plăteasca suplimentar posibilitatea de a-şi transporta marfurile mai repede, de a evita blocajele, etc. Susţinătorii neutralităţii spun că aceste benzi ar fi accesibile doar cîtorva privilegiaţi, iar restul lumii va fi nevoită să se înghesuie şi mai tare pe benzile rămase. Dumneavoastră, cu un site mic, dar mai bun decît, să zicem, google nu aţi avea nici o şansă de a dovedi acest lucru pentru că pachetele dvs. de date ar fi discriminate, ar ajunge mai greu la beneficiar. Astfel, google ar avea un avantaj decisiv pe piaţă, ar putea plăti oricît de mult transportatorilor doar pentru a vă ţine în afara pieţei.

***

Aceste idei au apărut pe la sfîrşitul anilor 90. Duşmanul era AOL, care nu doar că avantaja unele tipuri de pachete, ci bloca de-a dreptul alte tipuri, cum ar fi streaming-ul video. După 2000, o dată cu explozia internetului de bandă larga şi a aplicaţiilor peer-to-peer, mulţi provideri obişnuiau să “domolească” descărcările de muzică sau filme. Utilizatorii discutau pe forumuri, înjurau şi treceau pe alţi provideri mai “prietenoşi” (sau rămîneau pe cel ieftin şi bombăneau în continuare). Pînă aici, nimic deosebit.

Prin 2005-2006 luaseră amploare reţelele CDN (Content Delivery Network), reţele de servere distribuite în întreaga lume care duplicau conţinutul siteurilor mari, permiţînd astfel accesul mai rapid al utilizatorilor la aceste site-uri, dat fiind ca “distanţa” parcursă de pachetele de date era mică, indiferent unde s-ar afla, din punct de vedere geografic, vizitatorul. Acestea erau servicii “premium” pe care şi le permiteau un număr redus de site-uri, de soiul Microsoft sau Amazon.

Exact în acea perioadă, ideile despre neutralitatea internetului au fost preluate şi aduse în atenţia tuturor, inclusiv a politicienilor, de… Google. Uau! Google ţinea partea celor năpăstuiţi! Îşi ţinea promisiunea de a nu deveni un al doilea Microsoft, de “a nu face rău”. În aceeaşi perioadă, transportatorii şi providerii îşi propuneau să introducă şi să taxeze suplimentar pentru “benzi” speciale de transport de mare viteză. Google se apăra astfel şi pe sine dar şi pe cei năpăstuiţi de lăcomia transportatorilor. Iată ce potrivire fericită, iată că se poate!

A urmat o perioadă fericită pentru stînga progresistă. Au fost declamate enormităţi cu duiumul, s-a vorbit de fraternitate, de societatea ideală reprezentată de lumea internetului în care un adolescent cu coşuri dintr-un sat uitat de lume putea fi pe picior de egalitate cu cei mari şi bogaţi. Se reamintea pericolul de moarte prin care trece internetul; lăcomia transportatorilor era pe cale de a introduce discriminarea şi în acest paradis virtual. Acum era momentul, trebuia acţionat de urgenţă. Obstacolul major era reprezentat de republicani care se aflau la putere şi, ca de obicei, erau cam refractari la astfel de idei progresiste (au şi ei partea lor de perle memorabile în acest domeniu). Probabil îi chiar susţineau pe marii transportatori în încercarea lor de a lua internetul din “mîinile” oamenilor.

Nici libertarienii nu au fost feriţi de momente dificile. Prima reacţie a fost vehement împotriva neutralităţii internetului. Logica era simplă: neutralitatea se obţine prin reglementare, reglementarea o face statul, statul e rău, deci neutralitatea e rea. Dacă providerii doresc să pună preţ pe un serviciu, n-au decît, piaţa liberă va repara orice stricăciune ar putea apărea.

Nu erau însă pe deplin satisfăcuţi, stînga avea un discurs consistent despre libertate, individ, egalitate de şanse, piaţa liberă de date şi idei; ceva nu suna bine, nu cumva apărau oligarhizarea internetului? Şi a venit salvarea: statul subvenţionase companiile de cablu la lucrările mari. De aici era simplu: statul susţine companiile de cablu, statul e rău, deci companiile de cablu sînt rele. Se putea susţine neutralitatea internetului, însă trebuia găsită o soluţie astfel încît nu statul să o realizeze. Şi aşa ajungem la auto-reglementare: internetul neutru este moral, prioritizarea pachetelor este imorală.

Să ajungem în zilele noastre: Google (providerul de conţinut nr 1) şi Verizon (un transportator din top 10) au ajuns la o înţelegere în privinţa principiilor care ar trebui să ghideze, prin intermediul FCC evident, neutralitatea internetului. Google pune la dispoziţie chiar şi un proiect de lege care poate fi utilizat ca ghid de progresiştii americani. Internetul va fi neutru, vom fi liberi!

Înapoi la realitate: Google nu este doar cel mai mare provider de conţinut (aproximativ 10% din traficul global), ci şi cel mai mare transportator! Google are un “internet paralel”, o reţea privată de autostrăzi pe care circulă doar pachetele Google. Această reţea este interconectată cu reţeaua internet obişnuită în nenumărate puncte considerate de interes, astfel încît “distanţa” parcursă de pachete prin reţeaua publică pînă la calculatorul dvs. să fie minimizată. Google plăteşte trafic pentru fiecare punct de joncţiune şi întreţine o reţea enormă care rivalizează ca dimensiuni cu reţeaua globală.

Şi atunci? De ce luptă Google pentru nişte principii care nu i se aplică? Simplu, îşi protejează investiţia: dacă viteza maximă pe reţeaua publică este limitată la 100km/h, el va aduce intotdeauna “marfa” cu 100km/h de la marginea oraşului, iar toţi ceilalţi vor trece Atlanticul tot cu 100km/h. Capisci? Nu e despre drepturile omului sau ale pachetelor, e despre creşterea pragului pentru protejarea investiţiei. Cel puţin pînă va dezvolta altcineva o reţea de dimensiuni similare

Vom ajunge vremea în care toate pachetele de date vor fi egale, dar unele vor fi mai egale decît celelalte?

Disclaimer: eu nu reproşez Google intreprinderea pe care a realizat-o sau faptul că şi-o protejează cum crede de cuviinţă; sînt supărat că deghizează o tehnică strict capitalistă de protecţie a investiţiei într-o chestiune de drepturi civile. Şi a deghizat-o atît de frumos încît au sărit în aceeaşi barcă toţi idioţii utili, de la stînga la dreapta. Iar blestemul lui Orwell nu va întîrzia mult dacă o vor pune în practică.

…And Justice for Some

murfi — Sun, 08 Aug 2010 10:05:25 +0000

Vă propun un text apărut în 11.11.2005:

Buna administrare a justiţiei în Israel a fost o preocupare majoră a legislaţiei israelite.

‘Justiţie pentru toţi’ era unul dintre subiectele cele mai importante aflate în atenţia liderilor naţiunii. În vederea garantării drepturilor legale, liderii din Israel au creat un sistem de justiţie care a abordat nevoile societăţii şi a răspuns preocupărilor cetăţenilor.

Printre inovaţiile aduse de legile israelite se numără recunoaşterea importanţei vitale a probelor în desfăşurarea proceselor, a principiilor pe care trebuie să fie fundamentate deciziile Curţii, atât în cauze civile cît şi în cele penale, utilizarea de martori, precum şi instituţia procesului cu juraţi. În plus, legislaţia israelită presupunea înfiinţarea tribunalelor de niveluri şi cu responsabilităţi diferite. Instanţa de bază era instanţa locală în care bătrânii judecau diferendele locale. Datoria lor era să judece la nivel local, în aşa fel încât fiecare cetăţean să poată recunoaşte decizia finală ca fiind justă.

A fost instituit un sistem de instanţe şi judecători cu autoritate judiciară pentru soluţionarea litigiilor dintre persoane fizice sau triburi. În situaţiile în care deciziile erau prea dificile pentru judecătorii locali, procesul era trimis la o instanţă superioară, unde experţi juridici urmau să reconsidere cauza şi să emită o sentinţă.

Persoanele nominalizate pentru a fi aleşi judecători în Israel erau alese din rîndul oamenilor obişnuiţi. Cerinţele pe care trebuiau să le îndeplinească erau: să fie recunoscuţi în comunitate pentru abilităţile lor intelectuale, să aibă reputaţia nepătată şi să fie apţi pentru poziţia în care au fost aleşi. Judecătorii trebuiau să fie persoane care iubesc adevărul, să fie integri, înţelepţi şi înţelegători.

Era nevoie de o selecţie a candidaţilor consideraţi a fi calificaţi pentru a asigura imparţialitatea instanţei şi o administrare promptă a justiţiei pentru părţile implicate într-o dispută. Idealul era obţinerea siguranţei că dreptatea a fost înfăptuită, iar disputele au fost soluţionate în conformitate cu legile derivate din documentul lor constituţional, legământul dintre Dumnezeu şi naţiune.

Au fost adoptate legi specifice care să reglementeze comportamentul judecătorilor. Printre multe legi care reglementează activitatea judecătorilor se numără şi cele legate de imparţialitate. Mai multe legi au fost adoptate pentru a rezolva problema imparţialităţii:

“Să nu iei aminte la zvon deşert; să nu te uneşti cu cel nedrept, ca să fii martor mincinos!
Să nu te iei după cei mai mulţi, ca să faci rău; şi la judecată să nu urmezi celor mai mulţi, ca să te abaţi de la dreptate;
Nici săracului să nu-i fii părtinitor la judecată!”(Ieşirea 23:1-3).

“Să nu faceţi nedreptate la judecată; să nu căutaţi la faţa celui sărac şi de faţa celui puternic să nu te sfieşti, ci cu dreptate să judeci pe aproapele tău.” (Leviticul 19:15).

“În vremea aceea, am dat poruncă judecătorilor voştri şi am zis: Să ascultaţi pe fraţii voştri şi să judecaţi drept pricina ce ar avea un om atât cu fratele lui, cît şi cu cel străin.”(Deuteronomul 1:16).

“în toate cetăţile tale, pe care ţi le va da Domnul Dumnezeul tău, să-îi pui judecători şi căpetenii după seminţiile tale, ca să judece poporul cu judecată dreaptă. “(Deuteronom 16:18).

Prin toate aceste reglementări judecătorilor li se impune să dea sentinţele fără părtinire. Ca arbitri ai litigiilor dintre cetăţeni, judecătorii trebuie să nu greşească în favoarea niciunei părţi a litigiului; dimpotrivă, ei trebuie să facă tot ce le stă în putinţă să fie imparţiali, să ia în considerare doar fondul cauzei şi să rămînă orbi faţă de persoanele implicate în caz.

Astfel, pentru ca buna administrare a justiţiei să se desfăşoare în mod egal, o decizie a instanţei nu trebuie să fie niciodată coruptă, fie în favoarea celor săraci, fie a celor bogaţi.

Ori de câte ori o decizie judecătorească ar fi pronunţată în favoarea unei persoane bogate, decizia trebuie să fie pe fondul cauzei, fără a lua în considerare celebritatea sau puterea persoanei implicate. Ori de câte ori o decizie ar fi pronunţată în favoarea celui sărac, decizia trebuie să-i fie acordată ca un drept al său, ca ceva pe care el este îndreptăţit conform legii să primească. În toate cazurile, judecătorii sunt obligaţi moral prin intermediul legii să fie imparţiali în judecata lor.

Pentru a fi imparţiali, judecătorii trebuie să asculte cauza, să asculte argumentele fiecăreia dintre părţi şi apoi să fie drepţi şi nepărtinitori în decizia lor. Judecătorii imparţiali reprezintă o condiţie indispensabilă a stabilităţii şi prosperităţii unei naţiuni. Fără judecători imparţiali şi fără o administrare imparţială a justiţiei devine imposibilă apărarea drepturilor persoanelor fizice şi dezvoltarea unei societăţi fundamentate pe un sistem de legi constituţionale.

Fără îndoială, sistemele juridice din cele mai multe dintre ţările occidentale sînt influenţate puternic de tradiţiile legale iudeo-creştine. Preşedintele Andrew Jackson, într-un discurs ţinut la 08.06.1845, spunea: “Biblia este piatra de temelie pe care este construită Republica noastră”. Declaraţia de Independenţă conţine expresii precum “Judecătorul suprem”, “drepturi inalienabile” şi “adevăruri neîndoielnice”. Acest limbaj reflectă tradiţia iudeo-creştină care este fundamentul legilor ţării noastre.

Judecătorii din instanţele americane au responsabilitatea de a trata toţi cetăţenii cu corectitudine, imparţialitate şi egalitate în faţa legii. În scopul de a conserva si proteja justiţia egală în temeiul legii, judecătorii trebuie să promoveze încrederea în şi bizuirea publicului pe sistemul nostru de justiţie.

Articolul III al Constituţiei Statelor Unite declară că puterea judecătorească a Statelor Unite este investită în Curtea Supremă. Constituţia, de asemenea, declară că preşedintele, “la sfatul şi cu consimţământul” Senatului desemnează candidaţi pentru judecători la Curtea Supremă.

În scopul de a-şi îndeplini responsabilitatea sa constituţională, preşedintele George W. Bush l-a nominalizat pe judecătorul Curţii de Apel a SUA, Samuel A. Alito Jr., pentru a deveni judecător la Curtea Supremă. Prin nominalizarea lui Alito, preşedintele a selectat un om cu o istorie nepătată, recunoscut pentru comportamentul său judiciar şi pentru integritatea personală.

La momentul nominalizării sale, judecătorul Alito a declarat: “Judecătorii federali au obligaţia de a interpreta cu bună-credinţă şi imparţial Constituţia şi legile pentru a proteja drepturile constituţionale ale tuturor americanilor şi de a face aceste lucruri cu grijă şi cu prudenţă, întotdeauna ţinînd seama de limitele trasate instanţelor în cadrul sistemului nostru constituţional”. Cuvintele lui descriu acelaşi rol pentru judecători ca şi în societatea israelită.

Criticii judecătorului Alito au denunţat punctul său de vedere asupra rolului pe care judecătorii şi instanţele îl joacă în administrarea justiţiei în temeiul Constituţiei noastre. Printre criticii săi, controversa cea mai importantă este legată de procesul Roe v. Wade şi de poziţia sa în privinţa drepturilor legate de avort pentru femei. O altă problemă ridicată de adversarii sai este legată de opiniile lui Alito cu privire la drepturile omului.

Senatorul Barack Obama, într-un interviu în cadrul emisiunii “Fox Chicago Perspective” cu Walter Jacobsen şi Jack Conaty, difuzat duminică, 06.11.2005, declara: “Pentru mine, criteriul principal este cât de bine înţelege judecătorul Alito rolul istoric al Curţii Supreme de a spune “nu” majorităţii, de a se asigura că îşi îndeplineşte rolul istoric de a-i proteja pe cei slabi şi vulnerabili şi nu pe cei puternici. Şi cred că problema nu a fost pusă corect. În unele cazuri, eu sunt de acord cu unele dintre opiniile sale. Există însă alte cazuri care arată ca şi cum el i-ar fi favorizat pe cei privilegiaţi, şi acesta e criteriul meu. ” (în original: “For me, the main criterion is how well does Judge Alito understand the historical role of the Supreme Court as telling the majority ‘no,’ from making sure the Court serves its historic role of protecting the powerless and the vulnerable, and not just looking after the powerful. And I think that question is not clear. In some cases, I agree with some of his opinions. There are other cases where it appears that he has favored the advantaged, and that’s my criteria.”) [Nota: citatul din senatorul Obama a fost menţionat în emisiunea "The Teri O'Brien Show". Emisiunea sa este difuzată duminica între 12-3 pm pe WLS, 890 AM. Vizitaţi site-ul lui Teri la adresa http://www.teriobrien.com/ ]

Opinia lui Obama este contrară rolului stabilit pentru judecători în Constituţie şi în restul sistemului legal juridic. Atunci când judecătorii devin părtinitori în judecata lor, întregul sistem de justiţie este în pericol. Preocuparea fundamentală a judecătorilor ar trebui să fie aplicarea corectă şi egală a legii. Prejudiciul invers este o ameninţare pentru sistemul nostru de justiţie, deoarece judecătorii nu mai pot să asigure egalitatea cetăţenilor în faţa legii.

La momentul votului pentru confirmarea judecătorului Alito, am speranţa că Obama va recunoaşte importanţa imparţialităţii în deciziile judiciare. Ţara noastră este o naţiune în care fiecare cetăţean ar trebui să fie tratat cu respect. Ştiind ce este în joc, este imperativ să susţinem Constituţia şi să ne asigurăm că legile sale sunt aplicate în mod egal pentru toţi cetăţenii.

Claude Mariottini
Profesor de Vechiul Testament
Northern Baptist Seminary

http://doctor.claudemariottini.com/2005/11/senator-barack-obama-and-role-of.html

Probabil v-aţi întrebat uneori cu ce se ocupa Dl. Obama înainte de a jura pe Biblie că va respecta şi va apăra Constituţia Statelor Unite. Ei bine, acum ştiţi: săpa şanţuri adînci pe sub temelia statului de drept, ale tradiţiei iudeo-creştine occidentale şi profana mormintele Părinţilor Statelor Unite.

***

La o ascultare neatentă, următorul cîntec pare a fi în maghiară. Cu toate acestea, trupa DVA este cehească, limba este inventată, iar versurile nu înseamnă nimic.

Andrew Klavan despre preşedinţiile ratate ale lui Bush, preşedinţia de succes a lui Obama şi complicitatea mass-media

Imperialistu' — Sat, 31 Jul 2010 11:03:35 +0000

E mult mai bine acum că preşedinte nu mai este idiotul ţărănoi George W. Bush, ci finul intelectual Barack Hussein Obama, nu? Nu. Nici măcar nu era atât de rău pe vremea lui Bush, dar e greu de aflat asta, în condiţiile în care presa americană este o anexă a Partidului Democrat.

Problema sinuciderii. Un răspuns de la G.K. Chesterton

Imperialistu' — Fri, 30 Jul 2010 15:24:41 +0000

Revista 22 a publicat în nr. 1063 (20 iulie – 26 iulie 2010) un articol al scriitoarei şi jurnalistei Arei Şeptilici cu titlul “Ipocrizia Prea Sfinţiilor lor”. În contextul morţii prin suicid al cântăreţei Mădălina Manole (Dumnezeu să o ierte!), Ara Şeptilici se alătură celor care condamnă atitudinea Bisericii Ortodoxe Române faţă de sinucigaşi şi sinucidere, făcând însă dovada unei reale neînţelegeri a creştinismului. Pornind de la depresia de care suferea Mădălinei Manole, Şeptilici argumentează împotriva diferenţierii între sinucigaşi şi restul societăţii: depresia este o boală ce poate fi tratată cu mai mult sau mai puţin succes; unii depresivi comit gestul disperat de a-şi lua viaţa; sinucigaşii sunt victime şi nu trebuie învinovăţiţi pentru fapta lor prin interzicerea accesului la slujba de înmormântare.

Am extras câteva fragmente din articolul apărut în 22.

Oamenii se duc cu sutele de mii la biserică, e locul unde vor să găsească linişte şi sfat. Şi ce află? De multe ori află că vor fi afurisiţi şi vor arde în focul veşnic pentru cu totul şi cu totul alte lucruri decât cele scrise clar în cele 10 porunci. E drept, ale lui Moise, dar pe care Sfânta Biserică Apostolicească şi le-a însuşit întru totul.

Acolo scrie să nu preacurveşti. Acum, nuanţa asta cu „prea“ îmi scapă, aşa că o s-o iau ad-literam. Adică să nu curveşti prea mult. Nimeni nu ştie ce înseamnă, în acest caz, prea mult sau prea puţin. Şi, totuşi, cei care preacurvesc sunt acceptaţi, morţi, în sfânta biserică ca să li se citească slujba de înmormântare. Mai zice „să nu furi“, dar nu cunosc niciun hoţ căruia să i se fi refuzat ultima slujbă în biserică. Mai zice „să nu minţi“ şi, pentru asta, Biserica ar trebui să refuze inclusiv să-şi slujească prelaţii la moarte.

Zice să nu ucizi, dar cunosc oameni care au ucis, soldaţi şi militari, care sunt îngropaţi cu un sobor de preoţi şi cu onoruri militare. Aşadar, Biserica interpretează Scriptura cum vrea ea. Să nu ucizi nu se pune la cei care iau viaţa altora, dar e un păcat de neiertat pentru cel care nu a luat viaţa nimănui, decât pe a sa.

Dacă este adevărat că depresia nu trebuie tratată cu uşurinţă şi că cei care suferă de ea trebuie să beneficieze de întreg sprijinul semenilor, la fel de adevărat este că nu poţi anula natura sinuciderii, un gest extrem care nu poate fi tratat cu uşurinţă şi care nu suferă comparaţie cu încălcarea celor 10 porunci. Există un raţionament pentru această atitudine faţă de sinucigaş şi poate că la prima vedere ne pare lipsit de omenie, dar are rostul lui: crima este odioasă, dar sinuciderea este o crimă faţă de sine şi faţă de toţi ceilalţi. Nimic nu este mai rău decât să renunţi la propria viaţă şi dacă nu reuşim să pricepem, asta nu datorează creştinismului, ci nouă: am pierdut ceva esenţia şi suntem lipsiţi de ustensilele care ne-ar ajuta.

Simion Stâlpnicul a stat înţepenit acolo, pe stâlp, din proprie voinţă, până a murit. Era, clar, un psihopat care s-a sinucis. Mai încet, dar sigur şi cu metodă. Evident, strigând înţelepciuni teologice, nu ca Mădălina Manole care şi-a strigat iubiri eretice prin toată ţara. Şi, totuşi, Biserica l-a făcut sfânt.

Sf. Simion Stâlpnicul nu a fost, aşa cum susţine Ara Şeptilici, “un psihopat care s-a sinucis, mai încet, dar sigur şi cu metodă”. Această afirmaţie trădează o neînţelegere totală a ascetismului creştin, cu atât mai mult a asceţilor orientali din rândul cărora făcea partea Simion Stâlpnicul. Asceţii nu erau nebuni în căutare de un mod aparte de a muri şi nici nu se rupeau de lume, aşa cum fac de altfel sinucigaşii în momentul în care îşi curmă viaţa, de parcă nu ar exista nimic pentru care să merite să traieşti: îşi dedicau viaţa lui Dumnezeu, nu şi-o luau.

De ce umblă Sfântul Aşezământ cu mai multe ocale? Sau aşa a făcut întotdeauna? De ce, în loc să-ţi dea măcar indicii, ca în jocurile de copii, despre drumul tău, aşa cum pretinde că o poate face, te pune să te izbeşti de o mie de ori cu capul de podea ca să te ispăşeşti de păcate, de ce preotul nu stă de vorbă cu tine ca şi cum ar fi cel mai înţelept prieten al tău? Pentru că, de cele mai multe ori, preotul e un simplu slujbaş, ca un miliţian să zicem, şi, pe deasupra, în afară că a învăţat să îngâne nişte rugăciuni pe de rost, alte lecturi nu are. El are doar o dogmă care nu mai are nicio legătură cu azi. O dogmă în care a încremenit, fiindcă aşa îi e mai uşor.

Scriptura nu este interpretată după ureche numai pentru că Biserica săvârşeşte slujbe pentru cei care încalcă poruncile pe care Dumnezeu le-a dat lui Moise şi poporului evreu, neoferindu-le sinucigaşilor acelaşi tratament. Indiciile există în Biblie şi în celelalte cărţi care fac parte din tradiţia Bisericii, nu este rolul preotului să inoveze în domeniu.

Omul care comite gestul extrem de a-şi lua propria viaţă este de compătimit şi nu e nimic necreştinesc în a te ruga pentru sufletul lui, dar mila faţă de el nu trebuie să orbească: creştinismul nu se poate nega pe sine, luând apărarea sinuciderii. Suicidul nu numai că încalcă porunca a şasea, dar dovedeşte dispreţ faţă de viaţă în general şi faţă de oamenii din apropierea sinucigaşului în mod deosebit. Criminalul se mai poate căi pentru faptele sale, dar sinucigaşul nu – cade pradă deznădejdii, refuză orice îndreptare şi îşi pecetluieşte definitiv soarta, nemaiavând cum să repare ceva din ce a făcut.

Am scris această lungă introducere pentru a semnala câteva aspecte ale incapacităţii noastre de a ne mai înţelege propria religie şi pentru a face trecerea la fragmentul despre sinucidere din Ortodoxia lui G.K. Chesterton. L-am pregătit în speranţa că poate astfel mai recuperăm ceva din creştinism.

Drapelul lumii de G.K. Chesterton

Sub umbra tot mai întinsă a lui Ibsen, s-a născut controversa dacă nu cumva ar fi un lucru foarte bun să-ţi curmi singur viaţa. Unii moderni serioşi ne-au învăţat că nu trebuie nici măcar să spunem „bietul om” despre unul care şi-a zburat creierii, dat fiind că era o persoană demnă de invidiat şi nu şi i-a zburat decât în virtutea inteligenţei lor excepţionale. William Archer a sugerat chiar că în epoca de aur vor exista automate care să te ajute să te omori în schimbul unui bănuţ. În toată această chestiune m-am surprins ca fiind cu desăvârşire ostil multora dintre cei care se autointitulau liberali şi umanişti. Nu numai că sinuciderea este un păcat, ci este păcatul suprem. Este răul ultim şi absolut, refuzul de a depune jurământul de credinţă faţă de viaţă. Omul care omoară un om omoară un om. Omul care se omoară pe el însuşi omoară toţi oamenii; în ceea ce-l priveşte, spulberă lumea. Fapta lui este mai rea (simbolic vorbind) decât orice viol sau atentat cu bombă, întrucât distruge toate clădirile, insultă toate femeile. Hoţul este satisfăcut când pune mâna pe diamante; cel care se sinucide nu e însă mulţumit. În aceasta constă nelegiuirea sa. Nu poate fi mituit, nici chiar cu nestematele incandescente ale Cetăţii Cereşti. Hoţul aduce omagiu lucrului pe care îl fură, chiar dacă nu şi proprietarului său. Sinucigaşul insultă însă toate lururile de pe lume nefurându-le. Pângăreşte fiecare floare prin faptul că refuză să trăiască de dragul ei. Nu există nici o creatură, oricât de mică, în cosmos pentru care moartea lui să nu fie o jignire. Atunci când un om se spânzură de un copac, frunzele s-ar putea să cadă de supărare, iar paăsările s-ar putea să zboare de acolo mânioase: căci tuturor li s-a adus un afront personal. Desigur, poţi găsi nişte scuze jalnice şi afective pentru această faptă. La fel poţi găsi adesea scuze şi pentru viol, iar pentru atentatele cu bombă, aproape întotdeauna. Dar, dacă e să lămurim conceptele şi înţelesul inteligent al lucrurilor, există mai mult adevăr raţional şi filozofic în înmormântarea ta la răscruce de drumuri şi în trasul prin ţeapă decât în automatul pentru sinucidere al domnului Archer. Există un tâlc în înhumarea separată a sinucigaşului. Nelegiuirea acestui om diferă de toate celelalte nelegiuri – prin ea toate celelalte devin posibile.

Cam în aceeaşi perioadă am citit o solemnă necuviinţă scrisă de un liber-cugetător oarecare: spunea că sinucigaşul nu se poate compara decât cu martirul. Falsitatea vădită a acestui lucru m-a ajutat să-mi lămuresc problema. Este evident că sinucigaşul este opusul martirului. Martirul ţine atât de mult la ceva din afara sa, încât nu mai ţine seama de propria viaţă. Sinucigaşul ţine atât de puţin la orice altceva în afară de sine, încât nu vrea să mai vadă nimic. Primul îşi doreşte să se înceapă ceva; celălalt – ca totul să se sfârşească. Altfel spus, martirul este nobil tocmai pentru că (oricât ar renunţa el la lume sau ar blestema întreaga omenire) mărturiseşte această legătură ultimă cu viaţa; îşi pune inima în ceva din afara sa şi moare pentru ca altceva să poată supravieţui. Sinucigaşul este lipsit de nobleţe fiindcă nu are o asemenea legătură cu existenţa: este un simplu distrugător; spiritual vorbind, el distruge universul. Mi-am adus apoi aminte de ţeapă şi de răscrucea de drumuri, ca şi de bizarul fapt că lumea creştină a dat dovadă de o atare asprime neobişnuită faţă de sinucigaş. Lumea creştină l-a încurajat fără reţineri pe martir. Creştinismul istoric a fost acuzat, nu cu totul fără temei, că a împins martiriul şi ascetismul pe culmi dezolante şi pesimiste. Primii martiri creştini vorbeau despre moarte cu o fericire înfiorătoare. Huleau frumoasele îndatoriri ale trupului: dinspre mormânt, din depărtarea, le adia un parfum ca de flori. Mulţi au părut să vadă în toate acestea însăşi poezia pesimismului. Mai e însă şi ţeapa de la răscrucea de drumuri, mărturie despre concepţia creştinismului cu privire la pesimist. [1]

Aceasta a fost prima dintr-un lung şir de enigme cu care creştinismul a intrat în discuţie. Şi o dată cu ea a păşit în scenă o ciudăţenie pe care trebuie să o accentuez, ca fiind o trăsătură caracteristică tuturor ideilor creştine, dar care şi-a făcut fără doar şi poate apariţia o dată cu aceasta tratată aici. Atitudinea creştină faţă de martir şi de sinucigaş nu coincidea cu aceea atât de des declarată de moravurile moderne. Nu era o chestiune de grad. Nu susţinea că trebuie să tragem undeva o linie: sinucigaşul întru credinţă s-ar fi încadra în limite, iar cel întru mâhnire – dincolo de limite. Sentimentul creştin era, evident, nu doar că sinucigaşul ducea prea departe martirajul. Sentimentul creştin era cu vehemenţă de partea primului şi împotriva celuilalt; aceste două lucruri, care păreau atât de asemănătoare, aveau locuri opuse, unul la capătul raiului, celălalt la capătul iadului. Un om se lepăda de propria viaţă; era perceput ca fiind atât de bun, încât oasele-i uscate puteau vindeca cetăţile năpăstuite de molimă. Altul se lepăda de propria viaţă; era văzut ca fiind atât de rău, încât oasele-i le-ar fi pângărit pe cele ale semenilor.

[1] Iniţial, sinucigaşii nu erau înmormântaţi în acelaşi cimitir cu restul oamenilor. În urmă cu mai multe secole erau îngropaţi , asemenea criminalilor, la intersecţia drumurilor şi li se înfigea în piept o ţeapă. Probabil că rolul ţepei trebuie să fi fost acela de a împiedica revenirea lor ca strigoi (n.r.).

Non-problemele feminismului: Twilight şi eliberarea sexuală

Imperialistu' — Tue, 27 Jul 2010 15:09:54 +0000

Trebuie să mărturisesc că, din când în când, mă distrez accesînd site-uri feministe. O fac deoarece, în aceste vremuri progresiste pe care le trăim, perspectiva feministă asupra universului este o sursă importantă de ridicol cu rădăcini ideologice şi, în anumite doze, te poate destinde, oferindu-ţi pe gratis raţionamente şi dezbateri de tot râsul.

Trecând prin paginile Feministing.com[1], am aflat că una dintre feministele de serviciu ale site-ului are o mare nemulţumire legată de seria de cărţi şi filme care se bucură, greu de zis de ce, de un mare succes în rândul liceenilor: seria Twilight a lui Stephanie Meyer. Motivul nu este legat de calitate (scăzută, aşa cum era de aşteptat), ci de moralitatea sexuală pe care se pare că Twilight ar induce-o tinerelor fete, spălându-le creierul în favoarea stabilimentului patriarhal-heterosexual şi împiedicându-le să devină nişte femei adevărate (a se citi feministe) care nu au nevoie de bărbaţi şi care resping orice abstinenţă în favoarea sexului.

Să luăm câteva paragrafe ale articolului de pe Feministing.

Stephanie Meyer a scris o carte uşor deghizată despre întâlnirile dintre băieţi şi fete la mormoni, dintr-o perspectivă fundamentalistă pro-abstinenţă. Cărţile ei normalizează violenţa de gen, prezintă tânara protagonistă ca fiind incapabil de a gândi, de a se apăra sau de a fi întreagă fără un bărbat. [...]

Aceste mesaje sunt destinate adolescentelor, audienţa căreia i se adresează Twilight (în mod evident, popularitatea seriei a depăşit această categorie). Ceea ce face asta să fie în mod deosebit tulburător este că Twilight nu este un produs izolat în lumea entertainment-ului destinat adolescenţilor. Este parte dintr-un asalt al entertainment-ului pop care promovează subtil sau nu un mesaj pro-abstindenţă, dintr-o perspectivă fundamentalist-creştină. Şi când spun abstinenţă, mă refer la tot ceea ce cuprinde acest termen în domeniul educaţional: nu numai lipsa informaţiilor despre sexul sigur, dar şi mesajele despre rolurile normative de gen, despre cum băieţii şi fetele trebuie să interacţioneze în moduri vădit heterosexuale care perpetuează supremaţia masculină.

[...]

Când această piaţă este saturată complet cu mesaje periculoase despre sexualitate şi roluri de gen care străbat şcolile, casele şi comunităţile, unde ar putea o fată de doisprezece ani să găsească o alternativă? [...]

Observaţii:
1. Lumea feministelor este tristă, caracterizată de la naştere şi până la moarte de oprimare şi cruzime. Opresorul prin excelenţă este bărbatul (terminologie feministă: masculul), iar victima eternă este femeia (terminologie feministă: femela)[2]. Bărbatul nu este capabil de iubire şi îşi dedică întreaga existenţă lui sieşi, dorind să domine, mental şi fizic, sexul opus pentru a-şi satisface poftele de moment. Femeia nu are nevoie de bărbat, poate şi trebuie să trăiască numai pentru sine, într-o singurătate feministă “eliberatoare”.

2. Feminismul a internalizat liniile de gândire ale profeţilor eliberării sexuale: abstinenţa înlănţuie omul şi numai sexul (oricând, oricum şi mai ales cu oricine) îl eliberează. Twilight păcătuieşte nu prin insultarea inteligenţei umane, ci prin neincluderea a îndeajuns de multă acţiune sexuală pentru ca feministele noastre obsedate de sex să poată fi satisfăcute de mesajul lui “eliberator”. “Unde ar putea o fată de doisprezece ani să găsească o alternativă?” se întreabă autoarea articolului, revoltată că un film stupid nu îşi propune să îţi schimbe viaţa sexuală. Pentru a-i răspunde, trecem peste detalii (de ce o fată de 12 ani ar avea nevoie de alternative sexuale?) şi ne punem aceeaşi întrebare: unde ar putea găsi un adolescent sex? Nu are nevoie de canale interzise minorilor sau de navigat prin zonele dubioase ale Internetului, trebuie doar să deschidă televizorul pe orice canal de muzică şi are cât sex îşi doreşte, ba chiar şi pe un ritm gândit special să te prindă. [pentru a vedea aceste "opere" ale muzicii, click dreapta pe link şi deschideţi în alt tab sau în altă fereastră]

Alexandra Stan – Lollypop
Katy Perry – California gurls
Katy Perry – I Kissed A Girl
Kesha – Tik tok
Lady Gaga – Alejandro
Lady Gaga – LoveGame
Lady Gaga – Telephone
Miley Cyrus (fosta interpretă a serialului Disney Hannah Montana) – I Can’t Be Tamed
Rihanna – Rude Boy

În prezent, educaţia morală şi sexuală a tineretului este făcută de alde Lady Gaga & Co. şi dacă suferă de ceva, în mod cert nu suferă de inculcarea abstinenţei sau de pe urma unor idei despre cum bărbatul şi femeia trebuie să unească într-o relaţie monogamă bazată pe iubire şi respect reciproc.

3. Conform ideologiei feministe contemporane, normalitatea sexuală şi perversitatea sunt invenţii, neexistând cu adevărat relaţii sexuale normale sau contra naturii: bărbaţii şi femeile simt atracţie faţă de sexul opus numai pentru că li s-a inoculat asta, nu pentru că ar acţiona caracteristic firii lor. Explicaţia feministă este neomarxistă: societatea dominată de masculi programează sclavi heterosexuali, iar oamenii se complac în situaţia existentă, altfel ar fi cu adevărat liberi – homosexuali, lesbiene, transsexuali, bisexuali – şi nu ar mai susţine cuşca patriarhală şi heterosexuală.

Feministele nu reuşesc să se rupă de ideologie nici măcar o secundă, fiind mereu la datorie, chiar şi atunci când se uită la filme proaste cu vampiri care strălucesc în soare (da, aţi citit bine, în Twilight, vampirul Edward străluceşte în prezenţa razelor solare).

Mai luaţi o pauză de la culture war şi destindeţi-vă un pic, amazoanelor.

[1] Dată fiind obsesia pentru sex a site-ului, ne putem întreba dacă Feministing este o trimitere mai puţin subtilă la anumite practici sexuale. Logo-ul nu ne ajută nici el prea mult; vrea să fie o replică ironică la Mudflap girl, dar cu un conţinut atât de pro-LGBT, poate să însemne orice, inclusiv sex între lesbiene (din ce înţeleg, este actul sexul ideal, doar nu presupune prezenţa dezgustătoare a masculului).

[2] Feminismul este fascinat de animalitate şi caută, precum alte neomarxisme, să minimalizeze diferenţele dintre om şi regnul animal.

Originile corectitudinii politice

Imperialistu' — Thu, 22 Jul 2010 16:43:49 +0000

Corectitudinea politică abia începe să îşi facă cunoscută prezenţă în România, dar în Occident are în spate o istorie de aproape un secol. De multe ori, aceasta este ocultată, apostolii corectitudinii politice având toate motivele pentru a nu discuta despre rădăcinile acestui fenomen intelectual pe care încearcă să îl impună în societate. Departe de a fi rezultatul perfecţionării civilizaţiei occidentale, corectitudinea politică este produsul unui grup de oameni legaţi nu de admiraţia faţă de Vest, ci de o ură cumplită şi are în centrul ei o respingere totală a tot de ceea ce îl defineşte pe om, materializată într-o concepţie despre existenţă care împrumută liniile de gândire din marxism, aplicându-le însă tuturor sferelor universului uman.

Neomarxismul corectitudinii politice, asemenea marxismului clasic, se află în război cu lumea existentă pe care o consideră defectă, întemeiată pe ură şi discriminare, rea. Relativistă, negând orice merit trecutului, corectitudinea politică s-a angajat să corecteze gândirea umană şi să re-educe cu forţa firea omului, mizând pe frică şi folosindu-se de democraţie pentru a-şi extinde influenţa.

Democraţia a creat percepţia că oamenii sunt sau trebuie să fie egali. Graţie influenţei democratice, ideea că orice diferenţă între oameni este intrinsec rea a câştigat tot mai mulţi adepţi: nu virtutea, ci egalitatea trebuie să constituie baza civilizaţiei, iar orige negare a egalităţii este rea în sine. În acest climat intelectual, corectitudinea politică s-a putut dezvolta în linişte.

Conform ideologiei PC, nu trebuie să existe oameni mai proşti sau mai deştepţi, mai urâţi sau mai frumoşi, mai buni sau mai răi – toate acestea sunt simple percepţii culturale, numai în aparenţă unii oamenii sunt mai buni decât alţii. Diferenţele, în măsura în care există, sunt dovada vie a favoritismului de clasă, rasial, sexual, religios etc. Chiar şi diferenţele dintre sexe sunt culturale: oamenii se simt bărbaţi sau femei nu pentru că sunt construiţi biologic într-un mod specific, ci pentru că societatea le-a indus această percepţie. O femeie poate să facă orice face un bărbat, iar a crede altfel este o insultă la adresa principiilor democratice. Cavalerismul este sexist, iar dragostea este o invenţie literară a unei lumi care nu vrea să priceapă că relaţiile între sexe sunt în primul rând relaţii de putere, cimentate de atracţie sexuală pe bază de hormoni.

Nu există adevăr, ci doar percepţii subiective despre realitate; nu există frumos, doar păreri despre ce e frumos; nu există bine şi nici rău, ambele fiind mituri obscurantiste şi intolerante cu origini în primitivismul religios. Ca atare, orice discurs despre virtute, bine, adevăr şi frumos este vătămător, intolerant, poate chiar sexist şi rasist, în funcţie de persoana pe care o nemulţumeşte.

Pentru a putea fi combătută, corectitudinea politică trebuie cunoscută, iar orice demers în acest sens trebuie să înceapă cu elucidarea trecutului. Pentru a face puţină lumină în trecutul acestui fenomen intelectual, am tradus textul prelegerii The Origins of Political Correctness ţinute de Bill Lind la una din conferinţele organizaţiei guvernamentale americane Accuracy in Academia. Vă recomand şi articolul lui Horia-Roman Patapievici, Comunismul american.

Originile corectitudinii politice de Bill Lind

H/T: Kitman
De unde vin toate aceste lucruri despre care aţi auzit în această dimineaţă – feminismul victimist, mişcarea gay rights, statistica inventată, rescrierea istoriei, minciunile, doleanţele şi toate celelalte, de unde? Pentru prima dată în istoria noastră, americanii trebuie să se teamă de ceea ce spun, ceea ce scriu şi ceea ce gândesc. Trebuie să se teamă de folosirea termenului greşit, a cuvântul denunţat ca jignitor sau insensibil, rasist, sexist sau homofob.

Am văzut şi alte ţări, în special în acest secol, unde a existat o situaţie asemănătoare şi întotdeauna le-am privit cu o combinaţie de milă şi, ca sa fiu sincer, amuzament, pentru că ni s-a părut atât de ciudat ca oamenii să permite dezvoltarea unei situaţii în care le-ar fi frică de cuvintele pe care le folosesc. Dar acum avem aceeaşi problemă şi în această ţară. Se manifestă în special în campsurile universitare, dar se răspândeşte în întreaga societate. De unde vine? Ce este?

O numim “corectitudine politică”. Numele îşi are originile într-un soi de glumă dintr-o bandă desenată şi încă mai avem tendinţa de a considera corectitudinea politică ca fiind numai pe jumătate serioasă. În realitate, este mortal de serioasă. Este marea boală a secolului nostru, boala care a lăsat milioane de morţi în Europa, în Rusia, în China, în întreaga lume. Este boala ideologiei. PC nu este amuzantă, ci mortal de serioasă.

Dacă o privim analitic, dacă o privim istoric, aflăm repede ce este: corectitudinea politică este marxism cultural, marxism transpus din termeni economici în termeni culturali. Este un rezultat care îşi are originile nu în anii ‘60, în mişcarea pacifistă şi în hippioţi, ci în primul război mondial. Dacă vom compara principiile de bază ale corectitudinii politicii cu marxismul clasic, paralele sunt evidente.

În primul rând, ambele sunt ideologii totalitare. Natura totalitară a corectitudinii politice nu este nicăieri mai evidentă decât în campusurile universitare, multe dintre care sunt micuţe Coree de Nord acoperite de iederă unde un student sau un membru al facultăţii care îndrăzneşte să contrazică liniile instituite de activiştii feminişti ai genului – sau de cei ai drepturilor pentru homosexuali, sau ai grupului local negru sau hispanic, sau de oricare alt grup de “victime” în jurul cărora se învârte ideologia PC -, se găseşte repede într-un bucluc juridic. În cadrul micului sistem legal al universităţii, sunt puşi sub acuzaţie în mod oficial şi îşi primesc pedeapsa. Aceasta este o scurtă privire aruncată asupra viitorului pe care corectitudinea politică îl pregăteşte pentru întreaga naţiune.

Într-adevăr, toate ideologiile sunt totalitare pentru că esenţa unei ideologii (conservatorismul înţeles corect nu este o ideologie) este de a lua o filosofie şi de a spune că în baza acelei ideologii anumite lucruri sunt adevărate – cum ar fi aceea că întreaga istorie a culturii noatre este istoria oprimării femeilor. Din moment ce realitatea contrazice asta, realitatea trebuie interzisă. Trebuie să devină interzisă recunoaşterea realităţii istoriei noastre. Oamenii trebuie forţaţi să trăiască în minciună şi pentru că oamenii se opun în mod natural să trăiască în minciună şi îşi folosesc urechile şi ochii pentru a privi şi spune “Stai un pic, nu este adevărat, pot să văd că nu este adevărat”, puterea statului trebuie pusă în spatele cererii de a trăi în minciună. De aceea, ideologia creează în mod invariabil un stat totalitar.

În al doilea rând, marxismul cultural al corectitudinii politice, precum marxismul economic, are un singur factor de explicare a istoriei. Marxismul economic susţine că toată istoria este determinată de posesiunea mijloacelor de producţie. Marxismul cultural sau corectitudinea politică susţin că întreaga istorie este determinată de puterea pe care grupurile o definesc în termeni de rasă, sex, etc., puterea pe care o ai asupra altor grupuri. Nimic altceva nu contează, toată literatura este putere, tot trecutul se referă la un singur lucru.

În al treilea rând, întocmai ca în marxismul economic, anumite grupuri, i.e. muncitorii şi ţăranii, sunt a priori bune, în timp ce alte grupuri, i.e. burghezia şi posesorii de capitali, sunt rele. În marxismul cultural al corectitudinii politice, anumite grupuri sunt bune – femeile feministe (numai femeile feministe, femeile ne-feministe nici nu există), negrii, hispanicii, homosexualii. Aceste grupuri sunt stabilite ca fiind “victime” şi de aceea sunt automat bune, indiferent de ceea ce fac. În mod asemănător, bărbaţii albi sunt de la sine consideraţi ca fiind răi, devenind astfel echivalentul burgheziei din marxismul economic.

În al patrulea rând, atât marxismul economic, cât şi cel cultural se bazează pe expropriere. Când marxiştii clasici, comuniştii, au pus mâna pe putere într-o ţară asemenea Rusiei, au expropriat burghezia, i-au luat proprietatea. În mod similar, când marxiştii culturali preiau controlul unui campus universitar, trec la exproriere prin intermediul cotelor de admitere. Când unui student alb cu calificări superioare îi este negată admiterea la o universitate în favoarea unui negru sau hispanic care nu este la fel de bine calificat, studentul alb este expropriat. Şi într-adevăr, acţiunea afirmativă, în întreaga noastră societate, este un sistem de expropriere. Companiile aflate în proprietatea albilor nu primesc un contract pentru că acesta este păstrat pentru o companie a unor, de ex., hispanici sau a unor femei. Aşadar exproprierea este unealta principală pentru ambele forme de marxism.

În sfârşit, ambele au o metodă de analiză care le dă în mod automat răspunsurile pe care şi le doresc. Pentru marxistul clasic, aceasta este economia marxistă. Pentru marxistul cultural, aceasta este deconstrucţia. În mod fundamental, deconstrucţia ia orice text, îi dă la o parte sensul şi inserează orice alt înţeles dorit. De exemplu, aşa aflăm că opera lui Shakespeare are ca subiect reprimarea femeilor sau că Biblia se referă la rasă şi sex. Toate aceste texte au devenit grâne pentru moară, ceea ce demonstrează că “întreaga istorie se rezumă la grupuri care au putere asupra altor grupuri.” Paralele dintre marxismul clasic pe care îl cunoaştem din Uniunea Sovietică şi marxismul cultural pe care îl vedem astăzi ca political correctness sunt evidente.

Dar acestea nu sunt accidente. Paralele nu au izvorât din nimic. Esenţa chestiunii este că political correctness are o istorie, una care este mult mai lungă decât realizează cei mai mulţi oameni, cu excepţia unui mic grup de universitari care au studiat-o, iar această istorie se întoarce la primul război mondial, aşa cum fac cele mai multe din patologiile care în prezent distrug societatea şi cultura noastră.

Teoria marxistă susţinea că atunci când marele război european va veni (aşa cum s-a întâmplat în 1914), clasa muncitoare europeană se va ridica şi îşi va doborâ guvernele – guvernele burgheze – pentru că muncitorii au mai multe în comun unii cu aţlii decât cu burghezia şi clasa muncitoare din propriile lor ţări. Ei bine, 1914 a venit şi predicţia nu s-a realizat. În întreaga Europă, muncitorii au răspuns apelului naţiunii şi au luptat unii împotriva altora. Kaiserul a dat mâna cu liderii Partidului Social Democrat din Germania şi a spus că nu mai există partide, doar germani şi asta s-a întâmplat în întreaga Europă. Ceva era neregulă.

Prin definiţie, marxiştii ştiau că teoria nu putea fi greşită. În 1917, au dat lovitura de stat din Rusia şi a părut că teoria funcţionează, dar s-a împotmolit din nou. Nu s-a extins şi când, imediat după război, au avut loc tentative de extindere [a ordinii marxiste n.t.] – revolta spartakistă din Berlin, guvernarea Bela Kun din Ungaria, Sovietul din Munchen – muncitorii nu le-au sprijinit.

Aşa că marxiştii aveau o problemă. Doi teoreticieni marxişti s-au înhămat la rezolvarea ei: în Italia – Antonio Gramsci, în Ungaria – Georg Lukacs. Gramsci a spus că muncitorii nu î;i vor urmări adevăratele interese de clasă, definite de marxism, până când nu vor fi eliberaţi de cultura occidentală, în special de religia creştină – sunt prea orbiţi de cultură şi religie ca să îşi urmeze adevăratele interese de clasă. În 1919, Lukacs, care era considerat cel mai strălucitor gânditor marxist de la Marx încoace, a pus întrebarea “Cine ne va salva de civilizaţia de occidentală?” El a teoretizat că marele obstacol în crearea paradisului marxist este cultura, însăşi cultura occidentală.

Lui Lukacs i s-a oferit ocazia să îşi aplice ideile pentru că atunci când guvernarea bolşevicului local Bela Kun a fost instituită în Ungaria în 1919, a fost numit comisar pentru cultură, şi primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a legaliza educaţia sexuală în şcolile maghiare. Asta a făcut ca muncitorii să nu sprijine guvernarea Bela Kun, poporul maghiar privind înspăimântat această iniţiativă, muncitorii la fel de impresionaţi precum toţi ceilalţi, dar el a făcuse deja conexiunea de care mulţi dintre noi suntem încă surprinşi şi astăzi, pe care încă o considerăm ultima modă.

În 1923, a fost înfiinţat în Germania un think tank care şi-a însuşit rolul de a transla marxismul din termeni economice în termeni culturali şi care a creat corectitudinea politică de astăzi, a cărei baza era pusă deja la sfârşitul anilor ‘30. S-a ajuns aici pentru că un fiu foarte bogat al unui negustor german milionar, răspunzând numelui de Felix Weil, a devenit marxist şi avea mulţi bani de cheltuit. Weil a fost tulburat de diviziunile dintre marxişti, aşa că a sponsorizat ceea ce a numit Prima Săptămână de Muncă Marxistă, în care i-a adus la un loc pe Lukacs şi alţi gânditori germani pentru a lucra, timp de o săptămână, la diferite aspecte ale marxismului.

Felix Weil a spus că “Ceea ce ne trebuie este un grup de specialişti.” Washington-ul este plin de grupuri de experţi şi avem tendinţa de a le considera foarte moderne, dar în realitate, ele vin dintr-un trecut destul de îndepărtat. Weil a investit într-un institut asociat cu Universitatea din Frankfurt, care iniţial trebuia să fie cunoscut ca Institutul pentru Marxism. Dar oamenii care s-au aflat în spatele lui au decis de la bun început că nu este în avantajul lor să fie identificaţi în mod deschis cu marxismul. Ultimul lucru pe care îl vrea corectitudinea politică este ca oamenii să înţeleagă că este o formă de marxism, aşa că au decis să îl numească Institutul pentru Cercetare Socială.

Weil este foarte sincer în ceea ce priveşte obiectivele sale. În 1971, i-a scris lui Martin Jay, autorul unei cărţi fundamentale despre Şcoala de la Franktfurt – aşa cum a devenit cunoscut în scurt timp Institutul pentru Cercetări sociale -, şi i-a zis “Îmi doream ca institutul să devină cunoscut, poate faimos, pentru contribuţiile sale la marxism.” Ei bine, a avut succes. Conform lui Martin Jay, primul director al institutului, Carl Grunber, un economist austriac, şi-a încheiat discursul de deschidere “prin declararea loialităţii sale personale faţă de marxism ca metodologie ştiinţifică.” Marxismul, a spus el, urma să fie principiul director al institutului şi asta nu s-a schimbat vreodată.

Munca iniţială a institutului a fost mai degrabă convenţională, dar în 1930 a primit un nou director numit Marx Horkheimer, iar concepţiile lui era foarte diferite – era un marxist renegat. Oamenii care creează şi alcătuiesc Şcoala de la Frankfurt sunt marxişti renegaţi, sunt în continuare marxişti în gândire, dar practic sunt excluşi din partid. Moscova s-a uitat la ceea ce făceau şi a spus “noi nu suntem aşa şi nu putem binecuvânta o astfel de iniţiativă.”

Erezia iniţială a lui Horkheimer a fost aceea că era foarte interesat de Freud şi cheia principală a translatării marxismului din termeni economici în termeni culturali a fost aceea a combinării lui cu freudismului. Acelaşi Martin Jay a scris că “Dacă poate fi spus că în primii ani ai istoriei lui, Institutul se ocupa în principal cu o analiză a sub-structurii socio-economice a societăţii burgheze,” – şi vreau să fiu cât se poate de clar că Jay este un simpatizant al Şcolii de la Frankfurt, nu citez dintr-un critic – “în anii după 1930, interesele ei principale s-au îndreptat spre suprastructura culturală. Într-adevăr, formula marxistă tradiţionalistă despre relaţia dintre cele două a fost pusă la îndoială de Teoria Critică.”

Tot ce am auzit în această dimineaţă – feminismul radical, departamentele pentru studii feministe, departamentele pentru studii homosexuale, departamente pentru studii negre – toate aceaste sunt ramuri ale Teoriei Critice. Ceea ce a făcut Şcoala de la Frankfurt a fost să extragă în anii ‘30 din Marx şi din Freud pentru a crea această teorie numită Teoria Critică. Termenul este ingenuu pentru că eşti tentat să întrebi “care este teoria?”. Teoria este aceea de a critica. Teoria spune că pentru a doborâ cultura occidentală şi ordinea capitalistă trebuie să nu oferi o alternativă. Au refuzat în mod explicit să facă aşa ceva. Au spus că nu este posibil deoarece nu ne putem imagina cum ar arăta o societate liberă (definiţia lor a societăţii libere). Atâta timp cât trăim sub reprimare – represiunea ordinii economice capitaliste care creează (în teoria lor) condiţia freudiană, condiţia pe care Freud o descrie în caracteristici ale represiunii – nu ne-o putem imagina. Teoria Critică se reduce la simpla critică. Ea cere cea mai distructivă critică posibilă, în orice formă posibilă, intenţionată pentru a distruge actuala ordine. Şi, desigur, când auzim feministele că întreaga societate are ceva cu femeile şi aşa mai departe, acest tip de critică este un derivat al Teoriei Critice. Totul vine din anii ‘30, nu din anii ‘60.

Alţi membri cheie care au aderat în această perioadă sunt Theodor Adorno şi, mai importanţi, Erich Fromm şi Herbert Marcuse. Fromm şi Marcue au introdus un element central al corectitudinii politice, elementul sexual. În special Marcuse, care în scrierile sale cerea o societate a “perversităţii polimorfe” – aceasta este definiţia lui a viitorului lumii pe care vroia să îl creeze. În anii ‘30, Marcuse a scris nişte lucruri, unele dintre ele foarte extremiste, despre nevoia elibărării sexuale, dar tema se regăseşte în întregul Institut. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în cazul celor mai multe teme pe care le vedem legate de corectitudinea politică în anii ‘30. Din punctul de vedere al lui Fromm, masculinitatea şi feminitatea nu sunt reflecţii ale diferenţelor sexuale “fundamentale”, aşa cum credeau romanticii, ci derivate din diferenţele din funcţiile vieţii care erau în parte “determinate social”.

Un alt exemplu este accentul care în prezent este pus pe ecologism. “Încă de pe vremea lui Hobbes, materialismul a dus la o atitudine dominatoare şi manipulatoare faţă de natură.” – asta scria Horkheimer în 1933 în Materialism şi Morală. Conform lui Jay, “tema dominaţiei umane a naturii a devenit elementul central al şcolii de la Frankfurt în anii ulteriori.” “Opoziţia lui Horkheimer la fetişizarea muncii (aici se despart în mod evident de ortodoxia marxistă) exprimă o altă dimensiune a materialismului lui, cererea pentru fericirea umană, senzuală.” În unul din cele mai tranşante eseuri ale sale, Egoismul şi Mişcarea pentru Emancipare, scris în 1936, Horkheimer “a discutat ostilitatea faţă de mulţumirea inerentă în cultura burgheză.” În mod special s-a referit favorabil la Marchizul de Sade pentru “protestul… împotriva ascetismului urmat în numele unei moralităţi superioare.”

Cum se revarsă toate astea aici? Cum ne inundă universităţile şi chiar şi vieţile noastre? Membrii Şcolii de la Frankfurt sunt marxişti, dar sunt, în acelaşi timp şi fără excepţie, evrei. În 1933, naziştii au venit la putere în Germania şi, deloc surprinzător, au închis Institutul pentru Cercetări Sociale. Membrii lui au fugit în New York şi Institutul a fost refondat acolo în 1933 cu ajutor de la Universitatea Columbia. Şi, treptat în anii ‘30, membrii institutului,şi-au schimbat centrul de atenţie de la teoria critică la adresa societăţii germane, critică distructivă a tuturor aspectelor acelei societăţi, la teoria critică îndreptată împotriva societăţii americane, deşi mulţi dintre ei au continuat să scrie în germană. La venirea războiului mai are loc o tranziţie importantă. Unii dintre ei început să lucreze pentru guvern – inclusiv Herbert Marcuse, care va deveni un personaj cheie al OSS (predecesorul CIA) – şi câţiva, printre care Horkheimer şi Adorno, s-au mutat la Hollywood.

Probabil că aceste origini ale corectitudinii politice nu ar fi însemnat prea mult pentru noi astăzi dacă nu ar fi avut loc două evenimente ulterioare. Primul a fost rebeliunea studenţească de la mijlocul anilor ’60, condusă în primul rând de opoziţia la înrolare şi războiul din Vietnam. Dar studenţii rebelii aveau nevoie de o teorie de un anumit tip, nu puteau să vină în public şi să spună “Sigur că nu ne vom duce”, aveau nevoie de un soi de explicaţie teoretică pentru ea. Marxismul nu este uşor şi majoritatea radicalilor din anii ‘60 nu era profundă. Din fericire pentru ei – şi din nefericire pentru ţara noastră, nu numai pentru universităţi -, Herbert Marcuse a rămas în America şi după ce Şcoala de la Frankfurt s-a reîntors în Frankfurt la sfârşitul războiului. Şi în timp ce domnul Adorno este îngrozit în Germania de rebeliunea studenţească care izbucneşte acolo – când studenţii rebeli intră în sala de curs a lui Adorno, el cheamă poliţia şi aceasta îi arestează – Herbert Marcuse, care a rămas aici, vede în revolta studenţească a anilor ‘60 o mare oportunitate: oportunitatea de a lua opera Şcolii de la Frankfurt şi a o face teoria de bază a Noii Stângi din Statele Unite.

Una dintre cărţile lui Marcuse a fost cartea-cheie, practic a devenit biblia SDS şi a studenţilor rebeli ai anilor ‘60. Această carte se numea Eros şi civilizaţie. Marcuse argumenta că sub o ordine capitalistă (el minimalizează foarte mult marxismul; cartea are ca subtitlu “O cercetare filosofică a lui Freud”, dar paradigma este marxistă), esenţa este reprimarea şi asta ne dă persoana pe care o descrie Freud – persoana cu toate problemele şi nevrozele sale – pentru că instinctele sale sexuale sunt reprimate. Putem întrevedea un viitor – un viitor în care eliberăm erosul, libidoul, în care avem o lume a “perversităţii polimorfe” în care “poţi face ce vrei” – numai dacă distrugem această ordine existentă opresivă. Şi dacă tot veni vorba, în acea lume nu va mai există muncă, numai joacă. Ce mesaj minunat pentru radicalii anilor ‘60! Sunt studenţi, membri ai generaţiei baby-boomer şi au crescut fără să îşi facă vreo altă grijă cu excepţia căutării unei slujbe şi uite aici un om care le oferă o cale pe care o pot urma cu uşurinţă.

Nu le cere să citească mult marxism greu şi le spune, în esenţă, ceea ce vor să audă. “Fă ce vrei”, “Dacă este plăcut, fă-o” şi “Nu ai de ce să mergi la muncă”. Tot Marcuse este autorul frazei “Make love, not war”. Revenind la situaţia din campusuri, Marcuse a definit “toleranţa eliberatoare” ca intoleranţă pentru tot ceea ce vine de la Dreapta şi toleranţă pentru tot ceea ce vine de la Stânga. Dacă nu mă înşeală memoria, Marcuse s-a alăturat Şcolii de la Frankfurt în 1932, aşa că toate acestea îşi au rădăcinile în anii ‘30.

În concluzie, America de astăzi se găseşte în spasmele violente ale celei mai mari şi mai cumplite transformări din istoria ei. Devenim un stat ideologic, o ţară cu o ideologie oficială impusă de puterea statului. Datorită “hate crimes” avem astăzi oameni care ispăşesc sentinţe date pentru gânduri politice şi Congresul intenţionează să extindă această categorie. Acţiunea afirmativă este parte a ei; teroarea din campus îndreptate împotriva oricui se abate de la corectitudinea politică este parte a ei. Asta am văzut în Rusia, în Germania, în Italia, în China şi uite că acum a venit şi aici. Nu o recunoaştem pentru că îi spunem corectitudine politică şi râdem de ea. Ceea ce încerc să vă spun astăzi este că se află aici, nu este amuzantă, este în creştere şi va distruge, în cele din urmă, aşa cum şi-a propus, tot ce ne-a definit libertatea şi cultura.

Omenirea e salvată! JR Ewing e aici!

costin — Thu, 15 Jul 2010 15:52:33 +0000

În Dallas JR Ewing este capitalistul nemilos, un chiabur fără scrupule pe care foamea de bani, putere şi petrol îl fac să exploateaze totul în calea lui, de la oamenii la Mama Natură.

“Cînd petrolul la preţuri acceptabile va fi pe terminate, avem probleme mari – vorbesc de prăbuşirea civilizaţiei, între 15 şi 20 de ani.”

Dacă în Dallas Jere lupta pentru petrol, în realitate Larry Hagman (cel care joacă rolul lui JR) luptă împotriva lui. Este un personaj orwellian perfect aliniat zeitgeist-ului contemporan, gata în orice moment să salveze planeta şi civilizaţia (ca Brad Pitt). Larry Hagman a semnat un contract cu o firmă germană de celule fotovoltaice, iar dacă alarmismul eco-apocaliptic aduce mulţi bani şi ca bonus conştiinţa omului superior care luptă pentru binele planetei, de ce să nu se implice? Al Gore o face cu succes de mulţi ani.

via Weasel Zipper

NASA și Husseinii

vlad — Wed, 14 Jul 2010 09:10:18 +0000

NASA primește o nouă misiune de la Obama: să facă psihoterapie cu lumea musulmană (citiți articolul integral pe dreapta.net)

Dacă tot a pus flotila NASA la sol, Barack Hussein Obama le-a trasat astronauților americani sarcina “de a găsi o cale pentru a ajunge la lumea musulmană”, “pentru a-i ajuta să fie mândri de contribuția lor istorică în știință.”

Casa Albă neagă afirmaţia şefului NASA (Charles Bolden): cum că i s-ar fi dat misiunea de a-i face pe musulmani să se simtă bine. (Robert Spencer pe JihadWatch.org)

Administratorul NASA, Charles Bolden a declarat recent pentru Al-Jazeera că una dintre sarcinile primite de la Obama a fost ”de a se apropia de lumea musulmană şi să se implice mult mai mult în relațiile cu naţiunile musulmane dominante, pentru a le ajuta să se simtă bine cu privire la contribuţiile lor istorice în ştiinţă şi inginerie.”…

Secretar de presă al Casei Albe, Robert Gibbs, a declarat luni că astfel de activităţi nu se numără printre sarcinile atribuite lui Bolden…

Oare cine o fi mincinosul?

Nerecunoştinţa lui Ingrid Betancourt

Imperialistu' — Mon, 12 Jul 2010 12:16:55 +0000

Acum doi ani, colegul Francesco publica pe blog un articol despre eliberarea lui Ingrid Betancourt, politician columbian de stânga de origine franceză, de un comando al armatei columbiene. Betancourt se aflase 2321 de zile în captivitatea FARC, gherilă marxistă columbiană, specializată în traficul de droguri, răpiri şi asasinate, şi a putut scăpa numai graţie curajului şi ingeniozităţii militarilor columbieni care au intrat deghizaţi într-o zonă controlată de teroriştii FARC. Dar de atunci au trecut câţiva ani, iar recunoştinţa franţuzoaicei a “expirat”.

Acum, după ce a fost scăpată din ghearele FARC de guvernul columbian, fostul politician s-a gândit să scoată nişte bani de la salvatorii ei. Betancourt s-a hotărât să dea în judecată statul columbian, cerând despăgubiri în valoare de aproximativ 7 milioane $ pentru stresul emoţional la care a fost supusă şi pierderea câştigurilor financiare ca urmare a captivităţii. Fostul candidat la funcţia prezidenţială acuză autorităţile columbiene că sunt responsabile pentru chinurile la care a fost supus[ deoarece nu şi-au făcut datoria de a o apăra de forţele FARC.

Realitatea este alta: Betancourt a fost avertizată în repetate rânduri de oficiali guvernamentali că prezenţa ei în zona demilitarizată din sudul ţării (în realitate, aceasta era demilitarizată numai cu numele; chiar dacă guvernul a respectat statutul regiunii, FARC s-a folosit de ocazie pentru a-şi extinde reţeaua de influenţă) prezintă riscuri uriaşe şi că nu i se va putea asigura securitatea. În ciuda avertismentelor, candidatul Betancourt şi-a continuat drumul către San Vicente del Caguan, satul din regiune unde se derulaseră până atunci negocieri între guvern şi FARC, eşuate datorită unor noi răpiri orchestrate de gruparea teroristă.

Deşi preşedintele Columbiei tocmai anunţase că zona demilitarizată urmează să reintre sub control guvernamental, iar gherila marxistă avea să fie învinsă de armată, candidatul la preşedinţie Ingrid Betancourt era hotărât să reintre în discuţii cu FARC. Urmarea încăpăţânării lui Betancourt a fost aceea că a ajuns un prizonier al teroriştilor marxişti din Forţele Armate Revoluţionare Columbiene, bucuroşi tare că le-a căzut în plasă o pradă atât de importantă. Aveau şi de ce să fie atât de încântaţi, nu în fiecare zi poţi să răpeşti candidaţi la cea mai înaltă funcţie în stat, cu atât mai mult oameni atât de inconştienţi, încât să se bage singuri în gura lupului.

Cu toate că vina îi aparţine în întregime, Ingrid Betancourt fuge de asumarea oricărei răspunderi personale şi îi atacă, într-un moment de nerecunoştinţă uluitoare, pe cei care i-au redat libertatea.

Domnilor, trebuia să o fi lăsat în mâinile FARC.

Ce e în neregulă cu lumea aceasta

murfi — Sun, 11 Jul 2010 19:32:08 +0000

G. K. Chesterton este un detectiv desăvîrşit. Acţiunea eseurilor sale se desfăşoară de obicei într-un cadru idilic, în suburbiile liniştite ale sistemului progresist, printre idei de la sine înţelese, adoptate aproape fără nici o rezistenţă de fiecare dintre noi. În mijlocul consensului general, Chesterton simte o neregulă. De altfel, vedem cu toţii că, în ciuda abundenţei de idei generoase, lucrurile nu merg cum ar trebui, cadavre duhnind a cinism apar în locurile cele mai neaşteptate, schelete ipocrite ne întîmpină în cele mai respectabile şifoniere. Cine să fie criminalul? Aici intervin rasturnări spectaculoase de situaţie: pătrunzatoarea logică iluministă are pe manşetă urme de praf de puşcă, sfaturile extrase din stiinţele moderne şi chiar proverbele cele mai banale ascund un cuţit în buzunar, raţiunea umană liberă a comis din nou o greşeală de neiertat. Enigmele poliţiste ale lui Chesterton au întotdeauna final fericit. În care, în loc de răspunsuri memorabile la întrebări false, avem şansa surprinzătoare de a vedea faţă în faţă dileme reale.

The Times a invitat mai multe personalităţi să răspundă printr-un eseu la intrebarea: “Ce e în neregulă cu lumea aceasta?”. Chesterton a raspuns printr-o scrisoare: “Stimaţi domni, eu sînt. Al Dvs., G. K. Chesterton”.

Chesterton a fost un nonconformist în vremea sa şi, oricît de ciudat ar putea părea unora, respectul pentru bun simţ, logica şi umorul ramîn în continuare, şi în secolul XXI, preocupări uşor excentrice.

1. Eroarea medicală

de G. K. Chesterton

O carte modernă de cercetări sociologice are o structură oarecum predeterminată. De regulă, începe cu o analiză a situaţiei actuale, cu statistici, tabele de populaţie, cu rata de scădere a criminalităţii printre congregaţionalişti, rata de creştere a isteriei în rîndul poliţiştilor şi multe alte observaţii similare consemnate deosebit de precis; tot de regula, se încheie cu un capitol intitulat “Remediul”. Acestei metode minuţioase, serioase, ştiinţifice i se datoreaza aproape în totalitate împrejurarea că acest “Remediu” nu este niciodată descoperit. Aceasta schemă, o întrebare cu iz medical urmată de o reţetă de vindecare, este o nerozie; este cea dintîi mare nerozie a sociologiei. Se cheamă diagnosticarea prealabilă a bolii, etapă care ne va permite apoi identificarea medicaţiei potrivite. Pe cînd însăşi esenţa şi demnitatea umana ne obligă, în ce priveşte chestiunile sociale, să căutam să înţelegem mai întîi starea de vindecare şi abia apoi pe cea de boală.

Acest sofism este doar unul dintre cele cincizeci de sofisme pe care le-a creat obsesia modernă pentru metafore biologice sau corporale. Este la îndemină să vorbeşti despre organismul social sau despre leul britanic. Dar Marea Britanie nu este nici organism, iar leu nici atît. Din momentul în care îi atribuim unei naţiuni unitatea şi firescul unui animal oarecare, imaginaţia o poate lua linistit razna. Oamenii sînt bipezi, dar asta nu înseamnă că vom putea vedea o adunare de cincizeci de oameni drept un centiped. De aici vine, de exemplu, şi imensul absurd al discursurilor despre “naţiuni tinere” sau despre “naţiuni muribunde”, ca şi cum o naţiune ar avea o durată de viaţă fizică şi bine precizată. Astfel, unii spun despre Spania că ar fi in ultimul stadiu de batrîneţe; ar putea la fel de bine să spună şi că şi-a pierdut toţi dinţii din gură. Sau alţii care speră că în curînd Canada va produce o literatură naţională; asta e ca şi cum ai spune că în curînd Canadei îi va miji mustaţa. Naţiunile sînt formate din oameni; prima generaţie ar putea fi foarte bine ramolită, la fel de bine cum a mia generaţie ar putea fi foarte robustă. Acelaşi gen de deducţii le fac şi cei care văd împlinirea unei naţiuni prin simpla acumulare de cunoştinţe şi prin creşterea acesteia în dimensiuni, nu altfel decît în acord cu legile dumnezeieşti şi omeneşti. Aceştia nici măcar nu izbutesc să-şi respecte pîna la capăt propria paralelă cu corpul uman. Nu-şi mai pun întrebarea dacă nu cumva un imperiu creşte de fapt mai mult în copilărie, pe cînd la bătrîneţe acumulează doar ceva mai multă grăsime. Însă dintre toate variantele în care se poate greşi prin cedarea în faţa acestui capriciu al comparaţiilor fizice, cel mai grav este tocmai cel pe care îl avem în faţa noastră: obiceiul de a descrie detaliat o boală socială, pentru a propune mai apoi medicaţia corespunzătoare.

În fapt, noi vorbim despre boli în cazurile în care avem de-a face cu o deteriorare a funcţiilor corpului uman şi avem un motiv foarte bun să procedam aşa. Deoarece, deşi poate sîntem nedumeriţi în privinţa modului în care s-a produs stricăciunea, nu avem nici o dificultate în a ne pune de acord asupra modului în care ar fi trebuit să funcţioneze în mod normal. Nici un doctor serios nu îşi propune să creeze un tip nou de om, avînd ochii sau membrele amplasate diferit. În cazuri extreme, un om poate ieşi dintr-un spital cu un singur picior, însă nici un medic nu se va gîndi, copleşit fiind de un extaz creator, să îl trimită acasă cu un picior in plus. Ştiinţa medicală este mulţumită cu acest corp aşa cum este el şi depune eforturi doar pentru restaurarea sa.

În schimb ştiinţele sociale nu sînt deloc mulţumite de sufletul omenesc obişnuit şi au de vînzare tot felul de suflete noi, unul mai interesant ca altul. Omul, ca idealist social, va spune “m-am săturat sa fiu puritan; aş vrea să fiu păgîn”, sau “dincolo de această noapte de încercări şi suferinţe ale individualismului se întrevăd zorii unui paradis colectivist”. Ei bine, în ce priveşte corpul uman, nu avem de-a face niciodată cu acest soi de diferenţe în ce priveşte idealul ultim. Un pacient poate să vrea sau nu să ia chinina; însă ce este sigur este că vrea să se însănătoşească. Nimeni nu zice “m-am săturat de durerea asta de cap; cred că aş prefera o durere de dinţi”, sau “singura soluţie pe care o văd la aceasta gripă ar fi o erupţie de pojar”, sau “dincolo de această noapte de încercări şi suferinţe de pe urma guturaiului se întrevăd zorii unui paradis al reumatismului”. Iar dificultatea rezolvării problemelor publice rezidă tocmai în împrejurarea că tratamentele pe care le recomandă unii reprezintă pentru alţii boli cu mult mai grave; unii îşi imaginează stări de sănătate pe care alţii se încăpăţînează să le numească stări de boală. Dl. Belloc spunea odată că nu ar abandona ideea de proprietate decît o dată cu toţi dinţii din gura sa; totuşi, pentru Dl. Bernard Shaw proprietatea nu este un dinte, ci mai degrabă o durere de măsele. Lordul Millner a făcut o încercare sinceră de a implementa la noi eficienţa nemţească; cu toate acestea, mulţi dintre noi am fi primit mai degrabă cu bratele deschise o erupţie de pojar. Dr. Saleeby ar dori implementarea eugeniei; eu unul, in schimb, as prefera reumatismul.

Acesta este punctul caracteristic de blocaj în toate discuţiile moderne despre societate – sămînţa de ceartă nu este în modul de identificare a dificultăţilor, ci în ţinta pe care ne-o propunem. Sîntem de acord cu toţii despre lucrurile care nu sînt în regulă; însă ajungem destul de repede să ne scoatem ochii cînd discutăm despre o alternativă care ar fi bună. Sîntem cu toţii de părere că o aristocraţie leneşă este un lucru rău. Însă nu am admite în nici un caz cu toţii că o aristocraţie activă ar fi ceva de dorit. Sîntem cu toţii supăraţi pe preoţii necredincioşi din jur; însă unii dintre noi ar cu atît mai iritaţi dacă ar întîlni unul cu adevărat evlavios. Sîntem cu toţii indignaţi că armata noastră este slabă, inclusiv cei care ar fi chiar mai indignaţi dacă ar fi puternică. Chestiunea socială este exact opusul celei medicale. Nu sîntem, ca şi medicii, în dezacord asupra modului în care a survenit îmbolnăvirea, însă complet de acord asupra naturii stării de sănătate. Dimpotrivă, sîntem cu toţii de acord ca Anglia este în suferinţă, însă jumătate dintre noi mai degrabă şi-ar întoarce privirea dezgustaţi decît să o vadă în ceea ce numesc cealaltă jumătate sănătate înfloritoare. Abuzurile sînt atît de evidente, mirosul lor este atît de greu încît îi împinge pe toţi oamenii de bună cuviinţă într-o aparenţă de unanimitate. Uităm însă că, deşi sîntem de acord asupra abuzului, vom avea păreri destul de diferite asupra bunului uz al unui lucru. Dl. Cadbury şi cu mine vom fi probabil în acord cînd vom judeca o cîrciumă proastă; în schimb, în faţa alegerii uneia bune vom ajunge în mod sigur la o ceartă zgomotoasă.

Susţin, deci, că metoda sociologică obişnuită, de a diseca mai întîi mizeria sărăciei sau de a cataloga prostituţia, este cu totul inutilă. Cu toţii avem aversiune faţă de mizeria sărăciei; însă ar fi poate o cu totul altă poveste dacă am începe să discutăm despre sărăcia respectabilă. Cu toţii dezaprobăm prostituţia; însă nu toţi aprobăm puritanismul. Singura metodă de a discuta despre relele sociale este să sărim direct la idealul social. Nebunia din jur o vedem cu toţii; însă cum ar arăta sănătatea? Am intitulat această carte “Ce e în neregulă cu lumea aceasta?”, iar corolarul acestui titlu poate fi dedus destul de simplu: greşit este că nu ne întrebăm mai întîi unii pe ceilalţi cum am vedea o lume dreaptă.