Religia Păcii™

Sura 2: Al-Baqara (“Vaca”), versetele 40-75

Scris de vlad ⋅ Noiembrie 16, 2009 ⋅  Email acest articol ⋅ Print ⋅

Comentariul aparține lui Robert Spencer de la JihadWatch

Versetul 40 din Sura 2 se adresează ”Copiilor lui Israel”, începând cu o meditație extinsă asupra a tot ce a făcut Allah pentru evrei și nerecunoștința, cu care l-au răsplătit aceștia. Versetul 41 îi avertizează: “nu vindeți semnele/revelațiile mele pe un preț mic” cuvânt pe care comentatorii islamici îl interpretează, de regulă, ca pe un îndemn de a pune slujirea lui Allah deasupra grijilor acestei lumi. Sayyid Abul A’la Maududi, un renumit intelectual islamic al secolului XX și un exponent al Islamului politic, spune în masiva sa lucrare Pentru înțelegerea Coran-ului că acest verset ”se referă la câștigurile/beneficiile lumești de dragul cărora evreii au respins instrucțiunile lui Dumnezeu.” Totuși, mulți au speculat că acest verset se referă exact la acuzația lui Mohamed față de cei ce i-au vândut material, despre care spuneau că este revelat de la Divinitate, dar nu era astfel – aceștia sunt din nou luați în vizor în 2:79.

În tot cazul, evreii pot reintra în grațiile lui Allah prin convertirea la Islam (versetul 43). Ar părea că nu e nevoie decât de a fi ”stăruitor în rugăciune” și să ”practici milostenia/acte de caritate în mod regulat”(după cum prezintă situația Abdullah Yusuf Ali cititorului englez, traducând), numai că în arabă cuvântul folosit aici pentru rugăciune este salat (الصَّلاَة), iar pentru caritate zakat (الزَّكَاة); acestea au doar sens islamic. Ne-musulmanii nu pot face să se roage salat sau să practice zakat. Despre necesitatea convertirii, Ibn Kathir este o spune fățiș : “Allah le-a comandat Copiilor lui Israel să îmbrățișeze Islam-ul și să-l urmeze pe Mohamed.” Sayyid Qutb spune că aici Allah “îi invită pe israeliți să se alăture musulmanilor în practicile lor religioase și să renunțe la prejudecățile lor și la tendințele lor etnocentriste.”

Începând cu versetul 47, spune Maududi, “atenția este îndreptată către cel mai cunoscut episod din istoria evreilor. Pentru că toate aceste episoade erau cunoscute fiecărui copil evreu, sunt povestite mai degrabă succint, decât în detaliu. Se dorește să se reamintească evreilor atât de favorurile cu care au fost înzestrați israeliții de către Dumnezeu, cât și de ticăloșiile cu care au răspuns acestor favoruri.” Acestea includ salvarea israeliților din mâinile Faraonului (v. 49-50); episodul vițelului de aur (v. 54-55) și hrănirea poporului cu mană și prepelițe în pustie (v. 57, 61), culminând cu mărturisirea că evreii ”erau acoperiți de ocară și nenorocire/suferință; adică și-au atras mânia lui Allah. Aceasta pentru că au continuat să respingă Semnele lui Allah și i-au ucis pe Mesagerii Lui total nedrept. Din cauză că s-au răsculat și au continuat să cadă în păcat” (v. 61).

Ibn Kathir aplică aceste cuvinte tuturor evreilor: “Acest Ayah (verset) indică faptul că toți Copiii Israelului au fost pedepsiți/ pecetluiți cu umilință și că această stare va continua, adică nu va înceta vreodată. Vor continua să sufere umilință prin toți cei cu care vor interacționa, deopotrivă cu ocara pe care o resimt în ei înșiși.”

Ar putea părea foarte surprinzător faptul că imediat după aceasta urmează unul dintre ”versetele tolerante” ale Coran-ului, versetul 62, care pare că promite un loc în Paradis celor ce ”au urmat Scripturile evreilor, creștinilor și sabienilor.” Muhammad Asad exultă: “Printr-o măreață viziune ce nu-și găsește paralelă în nicio altă credință religioasă, ideea de ”mântuire” aici este condiționată de trei elemente: credința în Dumnezeu, credința în Ziua Judecății și fapta bună în timpul vieții.” Aparent, nu e necesară acceptarea Islamului. Dar se contrazice pe sine, adăugând: “în această divină scriere” după cuvintele “acei care au atins credința” în propria traducere a versetului 62 – ceea ce înseamnă că, pentru a fi mântuit, trebuie să creadă atât în Coran, cât și în revelațiile ce-l preced. Și într-adevăr, comentatorii musulmani nu înclină spre a o vedea ca pe o sugestie la pluralism divin (religios, n.n.). Traducătorii Ali și Pickthall, asemenea lui Asad, simt ca fiind necesare adnotări, prin care să confere pasajului sensul că evreii și creștinii (laolaltă cu sabienii, a căror identitate este controversată) vor fi mântuiți numai dacă vor deveni musulmani. Și, conform lui Ibn Abbas, acest verset a fost abrogat de versetul 3:85: “Dacă cineva ar dori o altă religie în afară de Islam (=supunere lui Alah), să nu i se îngăduie așa ceva; iar în viața de apoi va sta alături de cei ce ce au pierdut (toate bunurile spirituale).” Qutb opinează că 2:62 s-a aplicat numai înainte ca Mohamed să aducă Islam-ul în lume, o perspectivă susținută de o zicere a lui Mohamed înregistrată de către Tabari, în care Profetul Islam-ului precizează că creștinii, care au murit înainte de venirea lui vor fi mântuiți, dar cei care au auzit de el și totuși i-au respins caracterul profetic nu vor fi salvați.

Apoi urmează primul dintre cele trei pasaje notorii ”porci și maimuțe”. Jihadiștii de azi se referă în mod curent la evrei ca la porci si maimuțe; această idee este originată în Coran 2:63-66; 5:59-60; și 7:166. Prima dintre acestea îl înfățișează pe Alah adresându-se evreilor care ”au profanat Sabatul”: ”Fiți maimuțe demne de dispreț!” Continuă prin a spune că acești blestemați/afurisiți servesc drept ”exemple de avertizare pentru epoca lor și pentru epocile ce vor veni.” În teologia islamică tradițională aceste pasaje nu au fost considerate ca aplicabile tuturor evreilor. Ibn Abbas spune că “cei ce au profanat sfințenia Sabatului au fost preschimbați în maimuțe, apoi au pierit fără progenituri/urmași.” Totuși, alții, asemenea savantului islamic din perioada timpurie, Ibn Qutaiba, susțin că azi maimuțele sunt descendenții evreilor călcători de Sabat.

Aceasta este larg folosită azi ca o metaforă pentru decadența evreilor, aproape de condiția bestialității. Însuși Mohamed a inițiat-o când s-a adresat evreilor din tribul Qurayza, pe care era pregătit să-i masacreze, cu formula: ”voi frați ai maimuțelor.” În zilele noastre, Marele Șeic al Al-Azhar, Muhammad Sayyid Tantawi, i-a numit pe evrei “inamici ai lui Alah, descendenți din porci și maimuțe”. Șeicul saudit Sheikh Abd Al-Rahman Al-Sudayyis, imam al principalei moschei din Mecca (moschea Al-Haraam), a dezvoltat această viziune într-o predică, spunând că evreii sunt ”scursurile rasei umane, șobolanii lumii, călcătorii de pacte și înțelegeri, ucigașii profeților și progenituri de porc și maimuțe.” Un alt Șeic saudit, Ba’d bin Abdallah Al-Ajameh Al-Ghamidi, a explicitat legătura: “Comportamentul actual al fraților porcilor și maimuțelor: trădarea lor, încălcarea înțelegerilor și profanarea sfintelor locuri… este strâns legat de faptele înaintașilor lor din perioada timpurie a Islam-ului – ceea ce dovedește imensa similitudine dintre toți evreii zilelor noastre și cei ce au trăit în zorii Islam-ului.” Pentru mai multe detalii pe subiect, se poate consulta excelentul studiu făcut de Middle East Media Research Institute (MEMRI).

Versetul 67 completează reproșurile față de israeliți, căci s-au revoltat trufași către porunca lui Allah, dată prin Moise, să sacrifice o vițică/juncă/junincă (“vaca” ce dă titlul surei). Ni se spune că inimile evreilor sunt împietrite (v. 74) și în final că sunt blestemați de Allah (v. 89).

Despre acest blestem, implicațiile sale și alte chestiuni din sura 2 până la versetul 140, cât de curând.