De Referinţă   •   Religia Păcii™

Sura 2: Al-Baqara (“Vaca”), versetele 1-39

Scris de vlad ⋅ Noiembrie 12, 2009 ⋅  Email acest articol ⋅ Print ⋅
Etichete: islamism

Comentariul aparține lui Robert Spencer de la JihadWatch

Ca aproape toate capitolele Coranului, Sura Al-Baqara își ia titlul după istorioara pe care o relatează – în cazul de față este vorba de Moise și porunca primită de la Alah pentru israeliți de a sacrifica o vacă, (2:67-73). Această Sura este cea mai lungă a Coran-ului – 286 versete – și cu ea începe structura generală (nu absolută) a Coran-ului: de la cel mai lung către cel mai scurt capitol, excepție făcând Fatiha, care se bucură de întâietate datorită centralității sale în Islam. Sura Al-Baqara, “Vaca,” i-a fost revelată lui Mohamed la Medina – adică în timpul celei de-a doua părți a carierei sale profetice, care a început în Mecca în 610. În 622 Mohamed și ingenua comunitate musulmană s-au mutat la Medina, unde își începe Mohamed cariera de lider politic și militar. Teologii islamici acordă, în general, întâietate surelor medineze raportate la cele din Meca acolo unde apar contradicții, conform versetului 106 a acestui capitol, în care Alah vorbește tocmai despre abrogarea versetelor și înlocuirea lor cu altele mai bune. (Totuși, această interpretare a versetului 106 nu este unanim acceptată. Unii spun că nu se referă la nicio abrogare din Coran, ci doar la scripturile evreilor și ale creștinilor. Mai multe despre aceasta la timpul cuvenit.)

Sura 2 conține o cantitate mare de informații importante pentru musulmani, și este ținută la mare cinste. Comentatorul coranic medieval Ibn Kathir (a cărui comentariu este încă citit și azi și respectat de către musulmani) exprimă prozaic faptul că recitarea acestei Sure îl chinuie pe Satan, povestind cum unul dintre primii ucenici ai lui Mohamed, Ibn Mas’ud, afirma că Satan “părăsește casa în care Sura Al-Baqarah este recitată și pe măsură ce se îndepărtează flatulează (elimină gaze intestinale)” O spune și Mohamed, însă fără prostul-gust al lui Ibn Mas’ud: “Satan fuge din casa in care se recită Sura Baqara .”

Capitolul începe cu trei litere arabe: alif, lam, și mim. Multe capitole ale Coran-ului încep cu astfel de trei litere arabe, fapt care a ridicat o mulțime de speculații mistice cu privire la însemnătatea lor. Dar Tafsir al-Jalalayn, un comentariu clasic la Coran (Tafsir = exegeză, interpretare, comentariu), rezumează succint viziunea cea mai răspândită: “Dumnezeu știe cel mai bine ce a vrut să transmită prin aceste litere”

Versetul ce urmează imediat după acele litere conține o dogmă cheie a Islam-ului: “Aceasta este Scriptura mai presus de orice îndoială.” Coran-ul nu trebuie chestionat sau judecat de niciun standard exterior lui; mai mult, el este standardul/măsura după care trebuie judecate toate lucrurile. Evident, acest fapt nu este foarte diferit de modul în care își privesc Scrierile Sfinte și celelalte religii. Numai că în Islam nu a existat nicio evoluție în abordarea critică istorică și textuală, care a transformat înțelegerea Scripturilor la evrei și creștini. Coran-ul este o carte ce nu trebuie pusă la îndoială sau criticată vreodată: când savantul islamic, Suliman Bashear, le-a zis studenților (de la Universitatea Națională An-Najah din Nablus) că Islam-ul și Coran-ul sunt rezultate ale cursului istoriei, mai degrabă decât insuflate lui Mohamed ad-literam într-o formă perfectă, proprii lui studenți l-au aruncat pe fereastra sălii de clasă.

2:1-29 este o expunere pe larg a îndărătniciei acelor care refuză să creadă în Alah și anunță o serie de teme ce vor fi reluate și mai târziu. Coran-ul este, ni se spune, ghid celor ce cred atât în revelațiile lui Mohamed cât și în ”ceea ce a fost revelat înainte lui” (versetul 4). Aceasta implică tocmai ceea ce-și arogă vehement Coran-ul: el este confirmarea Torei și a Evangheliilor, care propovăduiesc același mesaj, pe care Mohamed l-a primit în revelațiile sale (vezi 5:44-48). Pentru că Tora și Evangheliile contrazic Coran-ul, acuzația a fost că evreii și creștinii au deformat textul propriilor Scripturi – o convingere dominantă în Islam în zilele noastre. Muhammad Asad întărește: “religia Coran-ului poate fi înțeleasă corect numai ca opunere la ceea ce aduc ”tradițiile” marilor credințe monoteiste care îl preced și care, conform credinței musulmanilor, culminează și își desăvârșește expresia ultimă în Islam”

O altă temă abordată este controlul absolut deținut de Alah (atotputernicia), chiar și asupra alegerii individuale a sufletelor de a crede în el sau de a-l respinge: ”Pentru cei ce nu cred e însă totuna dacă îi avertizezi sau nu: ei nu vor crede. Alah a pus pecete pe inimile și auzul lor și un văl peste ochii lor; mare pedeapsă este pentru aceștia” (versetele. 6-7). Qadarii Islamului timpuriu insistau asupra faptului că oamenii au liber arbitru și sunt capabili să aleagă între bine și rău. Oponenții lor au susținut că Alah a determinat/condiționat totul. Cu toate că ambele tabere au în sprijinul lor o abundență de citate din Coran, care să le susțină pozițiile, în cele din urmă capii musulmani au condamnat Qadarism-ul ca fiind o erezie, căci restricționează suveranitatea absolută a lui Alah asupra tuturor lucrurilor. Așadar, cei ce refuză să creadă o fac pentru că așa dorește Alah, conform acestor versete, nu pentru că ar avea liber arbitru (libertate de alegere). Ibn Kathir spune: “Aceste Ayat (o altă denumire pentru versete = semne/minuni) sugerează că celui căruia Alah i-a predestinat să fie nefericit, nu va găsi niciodată pe cineva care să-l ghideze spre fericire, iar cel pe care Alah îl duce în rătăcire nu va găsi niciodată pe cineva care să-l reghideze.” (O reușită trecere în revistă a controversei Qadariste poate fi găsită în ”Introducere la teologia și dreptul Islamic” a renumitului savant islamic Ignaz Goldziher.)

Apoi urmează condamnarea ipocriților și a pseudo-credincioșilor, care în mod frecvent l-au ironizat pe Mohamed de-a lungul carierei sale ca profet (versetele. 13-20). Și în final apare aserțiunea sublimității/perfecțiunii/infailibilității Coran-ului, în așa măsură încât cei ce se îndoiesc sunt provocați să producă o sura ca aceasta, dacă refuză să creadă că e de natură divină (versetul 23). Provocarea această a fost îmbrățisată de mulți, dar, evident, este genul de provocare ce nu poate fi încununată de succes în ochii celor ce au lansat-o – “nimeni nu a putut produce ceva asemănător” (17:88).

2:25 pomenește faimoasele grădini ale Paradisului, în care vor fi așezați credincioșii (mai multe despre aceasta în altă parte)

2:30-39 relatează mitul lui Adam și al Evei, într-o manieră ce sugerează că auditoriul este deja familiar cu episodul biblic. Alah le poruncește îngerilor să se prosterneze în fața lui Adam (versetul 34), o poruncă ce pare a fi în logica ideii biblice a creării omului după chipul lui Dumnezeu, cu toate că această idee nu apare aici. Conform lui Ibn Kathir, “Alah l-a așezat pe Adam deasupra îngerilor, pentru că doar pe el l-a învățat numele tuturor lucrurilor.” Satan refuză să se prosterneze la rându-i, devenind astfel necredincios (versetul 34), și îi ispitește pe Adam și Eva cu fructul oprit. Alah promite revelații, care să îndrume umanitatea, avertizându-i pe cei care le vor ignora că vor fi pedepsiți în focul iadului.

Apoi sura revine în versetele 40-75 la Copiii lui Israel, aspect ce joacă un rol capital în Coran – și, nu printr-o pură coincidență, în conștiința islamică modernă. (Va urma)