patruped:bun biped:rău

Ingrid Betancourt a stat în captivitate 2321 de zile, de la data de 23 februarie 2002 - când a fost răpită de gherilele FARC, în timp ce era candidat la preşedinţie - până pe 2 iulie 2008, zi în care a fost eliberată împreună cu alţi 14 prizonieri de o unitate de elită a armatei columbiene.

Forţele Armate Revoluţionare din Columbia sau FARC (Fuerzas Armadas Revolucionarias de Colombia) reprezintă o grupare armată de inspiraţie marxist-leninistă ce a intrat în război contra statului columbian în anul 1964. Având la bază o tactică de gherilă, armata FARC a reuşit să ţină în şah guvernul de la Bogota într-un război lung, ce a avut suişuri şi coborâşuri pentru ambele părţi. Se pare că acum FARC se îndreaptă inexorabil către prăpastie. Nenorocul sau nevolnicia membrilor sau şefilor săi, aşa vor spune fataliştii, poate mersul istoriei, cum spun lucizii, cei care au văzut apusul stelelor roşii.

Ingrid Betancourt era giuvaierul de preţ din rândul celor 700 de prizonieri ai FARC. Având cetăţenie dublă, columbiană şi franceză (de la o căsătorie anterioară, desfăcută în anul 1990), a decis în anul 2002, pe când conducea partidul ecologist Partidul Verde Oxigen, să îşi facă o parte din campania electorală în aşa-numita Zonă Demilitarizată. Nu era primul politician care intra în acea zonă, dar gherilele FARC au considerat că răpirea sa este o acţiune din care se vor putea culege multe roade în viitor. De îndată ce s-a auzit de răpire, o largă acţiune mediatică internaţională s-a pus în mişcare pentru eliberarea ei. Aici trebuie să subliniem rolul multor ONG-uri din Uniunea Europeană ce au reuşit să păstreze numele lui Ingrid Betancourt pe agenda diplomaţilor din Franţa şi din alte ţări.

Gherilele FARC au trecut în anii ‘80 la finanţarea acţiunilor proprii prin valorificarea producţiei ilegale de cocaină, precum şi din aplicarea unei politici de răscumpărări ale persoanelor pe care le răpeau. Cu cât încasau mai mulţi bani din droguri şi răpiri, cu atât le mergea mai bine pe câmpul de luptă. Aşa s-a ajuns ca FARC să beneficieze de largi zone unde se puteau mişca liberi. Ba chiar au reuşit să impună acea Zonă Demilitarizată, chiar dacă era demilitarizată doar din punctual de vedere al armatei guvenamentale, războinicii marxisti mişcându-se în voie. În anul 2001, FARC-ul avea peste 18000 de luptători, iar acţiunile lor depăşeau graniţele Columbiei, ţări ca Ecuador sau Venezuela confruntându-se cu nedorita lor prezenţă.

Aflat pe lista organizaţiilor teroriste atât ale Departamentului de Stat American, cât şi a Canadei, Uniunii Europene şi a Columbiei, FARC-ul condus până în 2008 de Manuel Marulanda, s-a implicat sporadic în negocieri în legătură şi cu doamna Betancourt. Astfel, conform unei strategii pe termen lung adoptată în 1982 ce permite “combinaţia tuturor formelor de lupta”, narco-gherilele FARC au separat din numărul total de captivi un grup de 60 de persoane pe care l-au considerat că fiind “prizonieri politici”, din grup făcând parte şi Ingrid Betancourt. Ceilalţi, peştişorii mici de tip poliţişti sau soldaţi ostatici, nu intrau încă în nici un fel de negocieri de eliberare. Toţi prizonierii erau ţinuţi în junglă sau în munţi, în general separaţi unii de alţii pentru a minimiza eventualele pierderi în urma acţiunilor guvernamentale.

În anul 1998, preşedintele de atunci al Columbiei, Andres Pastrana, a vrut să pună capăt marilor pierderi de vieţi omeneşti (4600 de poliţişti pieriseră de mâna FARC şi a Armatei de Eliberare Naţionale - alt grup armat mai mic - în numai 7 ani) şi a iniţiat un proces de calmare a insurgenţei prin instituirea unei Zone Demilitarizate ca să dovedească bunăvoinţa guvernamentală. Zona Demilitarizată cuprindea o arie întinsă de 42000 km², dar nu a fost suficientă pentru gherila care îşi propusese cucerirea ţării şi apoi a întregii Americi de Sud. Datorită continuării politicii de răpiri şi atacuri sporadice organizate de FARC-EP (particula EP a fost adăugată tot în 1982 şi înseamnă Ejercito del Pueblo), preşedintele Pastrana a decretat încetarea discuţiilor de pace pe data de 21 februarie 2002. La scurt timp după aceea, pe 23 februarie Ingrid Betancourt cădea în mâna rebelilor.

Anul 2002 a adus la putere în Columbia pe preşedintele Alvaro Uribe, ce a continuat Planul Columbia iniţiat de predecesorul său, Pastrana, având în preşedintele SUA George W. Bush un interlocutor foarte atent la potenţialul nefast al terorismului, mai ales după evenimentele de la 11 septembrie 2001. Astfel, Congresul American a aprobat fonduri de miliarde de dolari pentru lupta contra mafiilor producătorilor de cocaină şi pentru distrugerea chimică a plantaţiilor ilegale de coca. Preşedintele Uribe are şi un motiv personal: urăşte gherilele RARC-EP pentru că i-au omorât tatăl la ferma familiei în anul 1983.

Printr-o serie de măsuri care au condus la demilitarizarea şi integrarea în societate a grupărilor paramilitare de dreapta, ce erau în slujba baronilor drogurilor, Uribe a reuşit să-i aducă de partea sa pe majoritatea fermierilor şi a lucrătorilor din agricultură. Tuturor celor care s-au predat poliţiei sau forţelor militare li s-a cerut un singur lucru: să spună adevărul despre activitatea de dinainte, să nu ascundă nimic. Aşa se face că FARC a ajuns acum la numai 6000 sau 8000 de luptători destul de demoralizaţi de pierderile din ultimul an. Astfel, după moartea în Ecuador a lui Raul Reyes de pe data de 1 martie 2008, şeful istoric Marulanda a căzut victimă bolii şi bătrâneţii. Terorista Karina, şefa Forţei 47 din FARC s-a predat pe 18 mai 2008. Ivan Rios, un top-commander al FARC, a fost omorât de unul din oamenii săi care şi-a dovedit fapta aducând ca probă autorităţilor militare chiar mâna dreaptă - tăiată - a fostului său şef.

În acelaşi timp, preşedintele Uribe a intensificat lupta armată împotriva gherilelor marxiste din ţara sa. A îndrăznit să-i atace pe rebeli în puncte foarte îndepărtate, chiar pe teritoriul altor state, cum s-a întâmplat pe 1 martie anul curent, când a bombardat o ascunzătoare FARC din Ecuador cu scopul de a-l neutraliza pe Raul Reyes, stârnind reacţii adverse din partea cuplului Chavez - Evo Morales.

Gruparea de gherilă marxistă FARC-EP este notorie pentru numărul mare de copii soldaţi pe care îi forţează să lupte. Unele rapoarte vorbesc despre 20-25 % din combatanţi ca fiind copii de până la 18 ani, înrolaţi şi folosiţi în activităţi de tip militar. Dacă tot am adus vorba despre Karina, trebuie să pun în discuţie şi procentul de 30% de femei combatante FARC. Ele nu au încercat sau nu au reuşit să îi convingă pe camarazii lor bărbaţi ca Ingrid Betancourt este o victimă a unui război fără sens. Fireşte, fără sens doar pentru unii, căci FARC are obiectivele sale: luptă contra prezenţei multinaţionalelor în Columbia, luptă împotrivă Planului Columbia, luptă împotriva fermierilor columbieni ce nu mai vor să îi susţină pe baronii drogurilor, luptă ca să aducă ţara la nivelul comunismul ideal. Adică la nivelul falimentarei Cube.

Eliberarea lui Betancourt a fost o lovitură de maestru. Gruparea de gherilă FARC este - cu o mare probabilitate - puternic infiltrată de elemente guvernamentale. Aceşti militari acoperiţi au reuşit să-l convingă pe comandantul Cezar al unităţii rebelilor care o deţinea pe Betancourt să adune la un loc un lot de alţi 14 prizonieri ce urmau să fie trimişi la şeful actual al FARC-EP, Alfonso Cano. Transportul urma să fie făcut cu elicoptere al unei organizaţii neguvernamentale cu simpatii de stânga. Imediat ce şi-au luat zborul cele două elicoptere militare vopsite în culori inocente având la bord pe cei 15, Ingrid Betancourt l-a văzut legat gol pe podea pe fostul comandant Cezar, pe numele său Gerardo Aguilar Ramirez. Uimită, a auzit vocea unui soldat care i-a spus: “Suntem militari şi dumneavoastră sunteţi liberă.”

Bucuria lui Ingrid Betancourt a fost imensă. Protejaţi de armată şi ceilalţi 14, trei americani şi 11 columbieni au trăit probabil momentele cele mai fericite ale vieţii lor.

Ironia face ca în operaţiunea “Check” de la “checkmate” au fost folosite pentru deghizare şi câteva tricouri cu chipul lui Ernesto Che Guevara, marele lider al luptei continue pentru instaurarea comunismului. Un moment în care Che a fost util, poate singurul.