Musulmani căsăpesc cu dedicaţie alţi musulmani. Astfel de ştiri vin, sînt raportate neutru şi uitate rapid. De această dată coincid cu darea publicităţii a unui studiu realizat de Centrul de Combatere a Terorismului de pe lîngă academia militară West Point din SUA. Intitulat “Deadly Vanguards: A Study of al‐Qa’ida’s Violence Against Muslims“, acest raport concluzionează: între 2004 şi 2008, doar 15% dintre cele 3010 de persoane ucise de Al Qaeda au fost occidentali. În rest, Al Qaeda luptă cu determinare pînă la ultimul musulman.

Liderul suprem ayatollahul Ali Khamenei a declarat luni că Iranul este pregătit să ardă un ”pumn”, care va împietri puterile lumii în cursul acestei săptămâni a celei de-a 31-a aniversare a revoluţiei islamice.

”Naţiunea iraniană, prin solidaritatea ei şi prin grația divină, va arde un pumn aroganţei (aka puterile occidentale) pe data de 22 Bahman (11 februarie), într-un mod șocant.” a declarat Khamenei, care este și comandantul suprem.

Comentariile sale au apărut în contextul în care Iranul a declarat că va începe de marţi să producă o mai puternică îmbogățire a uraniului, sfidând puterile occidentale, care încearcă să se asigure că demersul său nuclear este paşnic.

Robert Spencer: ”Tind să cred că cei care pot, fac, iar cei care nu pot, își zăngănesc armele – dar nu se ştie niciodată.”

Breitbart via JihadWatch

Eh, vedem ce și cum în două zile. Până una, alta se pare că avem surprize și de minți ceva mai lucide și mai auto-critice în altă parte a lumii musulmane:

pentru cei care doresc să urmărească îndeaproape procesul lui Geert Wilders, care stă să înceapă, olandezul zburător a lansat un nou site: wildersontrial.

Deşi povestea lui Soraya se petrece în Iranul ayatholahului Khomeini cu 33 de ani în urmă, este totuşi un film în afara timpului, o poveste adevărată despre soarta uneia din sutele şi miile de femei ucise de gloatele fanatizate dintr-o arie geografică ce porneşte din Pakistan şi se sfârşeşte în Nigeria. Programat pentru lansarea oficială pe 26 iunie, filmul Lapidarea lui Soraya M. a fost prezentat în toamnă la Festivalul de Film de la Toronto şi îi are ca protagonişti pe actorii Jim Cavieziel, Shohreh Aghdashloo şi Mozhan Marno. Fără drepturi şi fără putere, femeile se opun hotărât bărbaţilor corupţi care “utilizează şi abuzează de autoritatea lor pentru condamnarea lui Soraya – o soţie inocentă dar neconvenabilă – la o moarte cumplită şi nedreaptă”, cum era scris pe pagina oficială a filmului. Un pumn de oase, atât a rămas in groapa unde a fost ucisă Soraya…

Vizionare plăcută şi stomacuri tari vă doresc.

Am aflat de documentar urmărind o discuţie înfiripată pe Gates of Vienna, ce a pornit de la un film color din Londra anilor ‘20, o Londră foarte diferită de cea de acum şi care la vremea aceea nu se confruta cu problemele secolului 21. Puteţi vedea secvenţa aici. De la film discuţia a ajuns la civilizaţie, ce este şi în ce stadiu de viaţă al unei civilizaţii se află occidentul, inclusiv noi. Un documentar care poate face mai inteligibile vremurile confuze în care trăim, vremuri în care civilizaţia occidentală dă semne puternice de nesiguraţă în propriile valori, lipsă speranţei în viitor, ură de sine şi îmbătrînire.. într-un cuvînt extenuare, poate ca extenuarea ce a dus la căderea Imperiului Roman.

În această seară, primul episod din CIVILIZATION:

Merită menţinută civilizaţia occidentală?

Episoadele următoare, în zilele care vin

Oare dreapta romaneasca* il simte pe Eminescu intocmai in stilul candva denuntat de Patapievici ?

„Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema ş…ţ, Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa «eşti învechit ». Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este «învechit» – adică să fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu módele.” („Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale”, Flacăra, nr. 1-2, 2002, p. 86)

* “aşa-zisa dreaptă românească”

Domnul Cojocariu a replicat, iar acum îi răspund în mod oficial.

Nu are nici o relevanta cum simte dreapta romaneasca (presupunind ca ea exista) pe Eminescu. Eminescu e poet, un artist de geniu, nu ideolog.

De fapt, “Eminescu e poet, un artist de geniu” şi ideolog. Poate nu vă place politica lui Eminescu, dar a făcut politică, în primul rând conservatoare şi în al doilea rând naţionalistă. Şi – ţin sa precizez -, a făcut-o fără complexe, domnule Cojocariu, nu s-a ferit sa spuna lucrurilor pe nume, ba chiar într-un stil extrem de combativ. Dacă ar fi trăit în România anului 2010, ar fi fost dat în judecată de corecţii politic şi denunţat ca vadimist de intelectualii fini ai naţiunii, acele personagii pentru care steagul e o cârpă comunistă, iar istoria şi figurile ei încă o povară pe umerii bietului cetăţean al republicii.

A nu se uita că dreapta este naţională şi stânga este cea care predică, de regulă, internaţionalismul. Ce ar fi să îi lăsăm pe apostolii stângii să se ocupe de demolarea dimensiunii naţionale?

Apoi, personificarile astea sint periculoase, dreapta nu “simte” in nici un fel, ca nu e om. Ea ajunge sa simta si sa creada doar cind se identifica cu o persoana. Iar atunci e deja altceva.

Nu, domnule Cojocariu, dreapta simte, că dacă nu ar simţi, ne-am vedea toţi de treabă şi am fi tovaraşi care aberează cu ne-simţirea dreptei si primitivismul ei incurabil. Imaginaţia – pe care, dacă nu mă înşeală memoria, aţi enumerat-o cândva, pe blogary, ca simbol al dreptei – înseamnă simţire, n-ar trebui să vă scape acest aspect, de aceea e de domeniul nostru, în timp ce utopia e de domeniul adversarilor noştri de idei, bieţi pioni în “mersul inevitabil al istoriei către progres”.

E la fel de ridicol sa crezi ca poporul roman ar simti sau ar crede ceva.

Domnule Cojocariu, ştiţi ce nu simte si nu crede nimic? O piatra sau un popor lobotomizat. Iar daca acest popor este un moloz mineral, pot să vă întreb de pe ce poziţii vorbiţi? Sunteţi cumva bunul duh pazitor si dojenitor trimis de Providenţă pentru a indruma ro-molozul afara din nesimtire si ignoranta catre “patriotismul sanatos si increderea in noi insine”? Spuneţi că “ducem mare lipsa de respect pentru noi insine” şi sunt de acord cu dvs., dar mă întreb despre ce respect ar putea fi vorba când la mijloc se află un popor, din câte înţeleg, cam idiot.

Şi, nu vă supăraţi, dar am impresia că nu realizaţi a ce sună “insa nu cu poeti nationali si isterii patriotarde cistigam ceva”? În traducere engleza, asa cum a spus-o alt mare duh pazitor si dojenitor de peste ocean: “And it’s not surprising then they get bitter, they cling to guns or religion or antipathy to people who aren’t like them…”.

Aici sint teribile reminescente ale discursului nationalist comunist, unul care pina la urma ne impiedica sa regasim patriotismul sanatos si increderea in noi insine. Ducem mare lipsa de respect pentru noi insine insa nu cu poeti nationali si isterii patriotarde cistigam ceva.

Cât despre „teribilele reminiscenţe ale discursului naţionalist comunist”, v-aş recomanda ceva mai multa prudenţă in a cataloga astfel apărarea într-o dezbatere a unui român peste medie, fie el şi Mihai Eminescu. Patriotismul sănătos nu presupune „la gunoi cu Eminescu, băgaţi rockul care îi place lu’ Mihai al lu’ doamna Alexandrescu”, iar recâştigarea încrederii in sine de către acest popor vine in contradicţie flagrantă cu politica lui „ce poet national, bai, ceauşiştilor?”. Toate naţiunile acestei lumi au poeţi naţionali, nu văd de ce noi am face excepţie.

Au trecut 20 de ani de la căderea oficială a regimului. Când o să avem permisiunea de a nu da cu noroi în ai noştri?

“Este irelevant dacă martorii lui Wilders vor dovedi că observaţiile sale sînt corecte, ce este relevant este faptul că observaţiile lui sînt ilegale”.

Societăţile din occidentul European au suferit cîteva mutaţii importante în ultimele decenii, de cînd ‘68-iştii au pus mîna pe frîiele puterii şi monopolizează discrusul în cultură, educaţie, artă, politică, economie, imigraţie. Cei care deviază de la idelile stîngiste sînt repede puşi la colţul infamiei. Geert Wilders, un libertarian (economic şi social), critic al multiculturalismului şi al islamului, ce avertizează de ani de zile asupra incompatibilităţii islamului cu liberalismul, este descris în toată media ca extremist de dreapta şi un radical. “Radicalul” Geert Wilders este singurlul politcian din Olanda care se declară fără rezerve pro-American şi pro-Israelian şi în acelaşi timp, Olanda este ţara în care socialistul Harry van Bommel poate demonstra cerînd o noua intifadă anti-israeliană, chiar dacă tovarăşii de marş mai “scapă” cîte un “Evreii în camera de gazare!!”, şi asta fără să îşi facă griji că ar putea fi acuzat de radicalism sau extremism.

Multiculturalismul, consecinţa ideologică directă a relativismului valorilor propovăduit elita progresistă, a dus la aplicarea unor politici privind imigraţia ce au schimbat fundamental societatea oladeză. Acum un deceniu ar fi fost de neînchipuit că Olanda ar putea deveni ţara în care cel mai popular politician va fi împuşcat mortal în cap, şi asta cu căteva zile înainte de a fi ales pentru cea mai înaltă funţie în stat, Prim Ministru (Pim Fortuyn în 2002). Ar fi fost de neînchipuit acum 10 ani ca un regizor de film, Theo van Gogh, sa fie înjunghiat pe stradă din cauza unui film. Ar fi fost de neînchipuit acum 10 ani ca unul dintre cei mai populari politicieni olandezi, Geert Wilders, să trăiască în ascunzători şi sub paza permanentă a poliţiei de 5 ani, datorită sutelor de ameninţări cu moartea primite din partea “noilor olandezi”, unii dintre imigranţii musulmani. Numărul “noilor olandezi” a crescut de la cîteva zeci acum 100 de ani la peste milion (din populaţia de 16 milioane a Olandei). Acestora, veniţi în majoritatea lor din zonele rurale ale Marocului şi ale Orientului Mijlociu, decenii întregi nu li s-a cerut integrarea sau asimilarea în societatea olandeză, iar acest lucru a fost făcut în numele “diversităţii”, brand neomarxist fluturat cu atitudine superioară pe la nasul ignoranţilor oponenţi ai multiculturalismului. Cei ce sînt mai vocali în opoziţia lorsînt rapid stigmatizaţi drept extremişti de dreapta, facişti, rasişti sau nazişti. În final sînt ucişi.

Efecte adverse la multiculturalism
Geert Wilders s-a oferit să fie cobai pentru testarea constrîngerilor impuse libertăţii în ultimele decenii de experimentele sociale progresiste. Elitele sîngiste care îl demonizează pe Geert Wilders, la fel cum au facut-o şi cu Pim Fortuyn, au dus la crearea situaţiei în care în Olanda anumite opinii îţi pot garanta pierderea definitivă a libertăţii, iar ca variantă, moartea. De aceeaşi soartă “se bucură” nu doar politicieni ci şi caricaturişti, cum este Nekschot, peste care a intrat poliţia în plină noapte, l-a legat fedeleş, i-au luat calculatorul, telefonul şi l-au aruncat în închisoare pentru vina de a fi făcut caricaturi ce jignesc musulmanii.

Dar să vedem ce reacţii adverse are injecţia de multiculturalism administrată cobaiului Geert Wilders:

.

Geert Wilders este acuzat de discriminare împotriva musulmanilor, incitare la ură împotriva musulmanilor, etc. În timp ce el este acuzat pentru perfect orwellianul “hate speech” şi discriminare (verbală?) pentru că jigneşte sensibilităţile musulmanilor, aceloraşi musulmani le este permis să ceară gazarea evreilor, şaria în Olanda şi uciderea lui Geert Wilders. În acest context, consider că toate aceste acuzaţii pot fi rezumate la un singur cuvînt: blasfemie. Ameninţările cu moartea la adresa lui Wilders au apărut ca urmare a jignirii sensibilităţii exacerbate a unora din musulmanii din Olanda şi din lume, jignire produsă prin “luarea în deşert” a Profetului lor. Chipurile, această jignire şi ulterioara inflamare a musulmanilor urmăreşte de fapt acest proces să prevină. În consecinţă, motivul de bază al procesului, dacă ar fi să îi credem pe acuzatori, este “blasfemia”. O altă teorie, cea vehiculată de Wilders, spune că motivul procesului este de fapt unul politic şi anume, reducerea la tăcere a oponenţilor politici. Eu cred că procesul se va încheia cu achitarea lui Geert Wilders, iar una din consecinţe va fi pentru el cîştigul în popularitate. Ideea de a-l da în judecată este de o prostie rară, din moment ce cauza lui Wilders va cîştiga notorietatea internaţională iar popularitatea lui va creşte. Wilders nu va avea decît de cîştigat.
Dacă s-ar organiza alegeri mîine Geert Wilders ar fi ales Prim Ministrul Olandei, iar acest lucru trebuie oprit cu orice preţ. Oricare ar fi motivul procesului, ambele sînt la fel de triste pentru o ţară care se mîndrea cu libertăţile ei. Libertatea a degenerat în libertinaj, libertinajul produce scăderea vigilenţe, scăderea vigilenţei duce la pierderea libertăţii.

nu mi s-a îndeplinit dorinţa arzătoare de-a mă vedea scriitor. Forţe mai puternice decît însuşi destinul m-au pus la colţul unde mi-e de fapt locul aratindu-mi fără drept de apel că nu deţin un ego suficient de rotund încît să fiu convins că întreg cerul mi se oglindeşte în gene doar pentru că aşa mi se năzare.

Dar orişicît, nu-mi ajunge să fiu tratat drept un înmulţitor şi socotitor de duzină. Vreau mai mult. Vreau să-mi dau cu părerea doar aşa într-o doară şi toată lumea să cadă în genunchi urlînd ode şi ovaţii. Soluţia: azi voi fi politician.

Zis şi făcut. M-am pus imediat pe citit ştiri geoglobale şi rău am făcut, căci după cîteva rînduri mi s-au balonat ochii şi era să fac apoplexie cînd cu stupoare am dat cu ochii de crimă abominabilă plănuită de bugetul obamei americane dat astăzi publicităţii:

NASA’s mission to return astronauts to the moon would be grounded with the space agency instead getting an additional $5.9 billion over five years to encourage private companies to build, launch and operate their own spacecraft for the benefit of NASA and others. NASA would pay the private companies to carry U.S. astronauts.

Nu-mi vine să cred că sînt contemporan cu o asemenea decizie catastrofală. O uriaşă greşeală -nu numai strategică, cît şi economică, morală, sau ce vreţi dvs să puneţi la rînd aici. De fapt nici nu se poate măsura în cuvinte. Eroarea e comparabilă doar cu ce s-ar fi întîmplat dacă america n-ar fi intrat în război împotriva lui hitler sau dacă n-ar fi cîştigat războiul rece. Înseamnă oficial sfîrşitul hegemoniei ţării situate între canada şi mexic, şi drum liber lăsat altora cu mai mult sînge în arterele şi venele importantului organ copulator masculin- ca să nu-l numim altfel şi să încălcam astfel regulile de bază ale acestui blog puritan.

E incredibil să vezi cum că un bigot incult ca bush a putut valida acum cîţiva ani buni un program ştiinţific ambiţios care urma să creeze baze lunare permanente şi să dezvolte tehnologii de terraformare a lunii. Totul e pierdut acum. Ani de muncă în zadar, mii de cariere distruse, industrii secundare condamnate la faliment şi uitare. Puteam avea o sinergie nemaivăzută în istorie pusă în slujba unui plan grandios care putea uni nu numai o naţiune ci un glob întreg. Totul se duce acum de rîpă. În loc de hectare întregi de celule fotosolare pe luna vom avea toalete cu zero emisie de CO2 în central park.

gata şi cu cariera politică. De azi mă apuc să învăţ chineză.

Hat-tip Lektore, frumos spus.

Pe 1 februarie autorităţile au declarat “toleranţă zero violenţelor” ce au loc în zonele problemă ale Bruxellului. Acestea sînt zonele locuite în principal de musulmani.

Decizia a fost luată în timpul unei întrevederi dintre procurorul Bruxellesului Bruno Bulthé, primarul Aderlechtului Gaëtan Van Goidsenhoven (MR) şi conducătorul departamentului de poliţie din Bruxelles Sud. Ministrul de interne şi minstru justiţiei au participat de asemenea la discuţie.

Întilnirea a avut loc ca urmare a unor incidente violente recente, printre care şi cîteva incidente cu arme de foc ale căror ţinte erau poliţişti, şi atacuri asupra studenşilor de la Institut Supérieur Industriel de Bruxelles.

“No-go zones nu sînt acceptabile” a spus purtătorul de cuvînt al procurorilui Jos Colpin. “În cartierele implicate vom arăta toleranţă zero, iar procuratura şi poliţia se vor adapta la situaţie şi vor primi întăriri unde va fi nevoie”.

Sindicatul poliţiştilor a spus că va intra în grevă, după ce un ofiţer a fost grav rănit încercînd să oprească un grup de jefuitori. În ultima vreme asupra tilharilor se găsesc tot mai des arme automate Kalaşnikov

.

Un imigrant turc intervievat pentru <strong>TV Brussel în zona în care a avut loc acesta incidentul, a declarat: “Locuiesc de 20 de ani în Laken. Vreau să plec, la fel ca belgienii care au plecat deja de teamă. Ca turc belgian vreau şi eu să plec de aici. Nu mă simt în siguranţă.”

Este a treia oară cînd s-a tras asupra poliţiei în ultimele săptămîni. Poliţia găseşte că înfractorii sînt din ce în ce mai des echipaţi cu arme automate Kalasnikov.

Un reportaj de la o televiziune belgiană subtitrat în egleză de Vlad Ţepeş:

Sursa HNL via Vlad Ţepeş

În 2009, economia americană a pierdut 3.4 milioane de slujbe. Recesiunea a început spre finalul mandatului Bush, în septembrie 2008. La sfîrşit de decembrie 2008 rata naţională de şomaj era de 7.4%. Primul act legislativ major al lui Obama a fost semnarea în ianuarie 2009 a unei legi de stimulare a economiei, însemnînd o cheltuială de 780 miliarde de la bugetul public (bani împrumutaţi, mai exact) pentru finanţarea a numeroase proiecte guvernamentale al căror scop era generarea de locuri de muncă. Suficient de multe încît, în cuvintele lui Obama din ianuarie anul trecut, rata de şomaj la sfîrşit de 2009 să nu depăşească 8%. In prezent, rata de somaj este de 10%. Nu demult, trei purtători de cuvînt ai administraţiei au estimat independent numărul de locuri de muncă “create sau salvate” pînă acum la “mii şi mii”, “două milioane”, “un milion şi jumătate”. Arta acestei polifonii economice este pusă la punct (parţial) de biroul congresional de analiză şi prognoză economică. Conform acestui organism parlamentar independent, aproape trilionul stimulării a creat probabil o jumătate de milion de locuri de muncă. Incertitudinea a rezultat în urma unei noi categorii economice introduse de Obama – slujbele “salvate”, în cadrul unei noi discipline: economia cuantică. Depinde cum le numeri, de unde le observi şi cît de des clipeşti din ochi în timpul observaţiei. O slujbă este ca o particulă ale cărei proprietăţi fizice nu pot fi cunoscute, deoarece cu cît te apropii mai mult de ea cu atît devine mai duplicitară: dacă te concentrezi pe aspectul static (poziţia) devine imposibil de evaluat cel dinamic (acceleraţia). Rezolvarea e simplă: o slujbă statică dar cu tendinţe de descompunere accelerată se întăreşte odată hrănită cu stimulenţi şi devine şi mai statică. În consecinţă se numără dublu, de bucurie pentru reuşita salvării.

În acest prim an al lui Obama, deficitul anual al SUA a accelerat ca o rachetă lansată de NASA. La final de mandat Clinton bugetul federal avea un surplus de peste 200 de miliarde; la sfîrşit de mandat Bush bugetul federal era în deficit cu peste 400 de miliarde. Obama a reuşit într-un singur an să adîncească groapa de deficit mai mult decît a făcut-o Bush în opt: 1.8 trilioane de dolari.

Pe plan politic, Obama a înregistrat o performanţă rară: cu toate că a beneficiat de o super-majoritate în Congres care i-ar fi permis să adopte orice iniţiativă legislativă a partidului său, indiferent de opoziţia Republicană, nu a fost capabil să realizeze reforma sistemului de sănătate. Piesa legislativă centrală mult trîmbiţată pe timpul campaniei s-a transformat într-un fiasco penibil. După zeci de cuvîntări şi adrese publice, negocieri, promisiuni şi compromisuri, Obama a fost înfrînt de revolta cetăţenilor şi a aripii centriste din propriul său partid.

Pe plan social, finalul primului an Obama contrazice flagrant începutul său de mandat. În loc să-şi piardă cunoştinţa în palma sa stîngă, opinia publică americană s-a deplasat simţitor la dreapta. De fapt, s-a trezit dintr-un leşin temporar şi revine la poziţia tradiţională.

Pe plan extern, politica de angajare şi dialog s-a arătat a fi una de cocoşare şi umilire a Americii, de sacrificare a aliaţilor şi aspiraţiilor de libertate ale altor naţiuni pentru a fi pe placul unor adversari implacabili. Placul îl are asigurat, mai puţin reciprocitatea. Singurul triumf este unul personal: medalia Nobel de Încurajare.

Ce reprezintă de fapt fenomenul Obama? Un senator obscur atrage un val de simpatie extraordinar şi execută o campanie electorală perfectă. Este un fenomen tranzient, sau culminarea unui proces istoric? Urmează traducerea unui articol mai lung din revista conservatoare Weekly Standard, care încearcă să răspundă la aceste întrebări. Cred că răbdarea lecturii va fi răsplătită.

Rădăcinile adulării lui Obama

James W. Ceaser

Barack Obama se află în centrul atenţiei de doi ani – unul în ipostaza de candidat prezidenţial şi în celălalt ca preşedinte. Americanii au început să îşi formeze o opinie, evaluîndu-l drept un succes remarcabil în primul rol şi răzbind cu greu în al doilea. Recent, Obama şi-a acordat nota de “un bun, solid B plus” pentru performanţa sa prezidenţială, dar publicul nu este la fel de indulgent. Decalajul dintre evaluarea candidatului Obama şi cea a preşedintelui Obama este enorm. După ce a intrat în funcţie cu un procentaj de aprobare publică situat la 70%, acesta a scăzut în prezent sub 50%, cel mai abrupt declin în primul an al oricărui preşedinte din perioada de după al doilea război mondial.

O oarece scădere în ochii publicului nu este neobişnuită şi poate fi socotită chiar normală. Campaniile se hrănesc din visuri, pe cînd guvernarea confruntă realitatea. Însă declinul lui Obama pare a avea o semnificaţie mai mare decît pentru alţi preşedinţi din trecut, întrucît reflectă o schimbare calitativă la nivel de percepţie a imaginii sale. Această schimbare a devenit clară cu ocazia discursului de acceptare al premiului Nobel pentru pace, un premiu pentru care s-a înscris în zilele imediat următoare intrării în funcţie, în consonanţă cu aşteptările îmbătătoare emise pe perioada campaniei electorale. La Oslo însă, Obama s-a prezentat drept o persoană mult diminuată, obligată de judecata publicului vizavi de propriu-i palmares să recunoască faptul că “realizările mele au fost puţine”. Actorul Will Smith, invitat la seara de gală în onoarea preşedintelui, a fost unul dintre cei mulţi obligaţi să răspundă la întrebarea stînjenitoare dacă Obama a meritat premiul acordat. Răspunsul său, bineînţeles afirmativ, a trimis înapoi la spiritul campaniei electorale: “Barack Obama, ca idee, marchează un punct luminos pentru evoluţia umanităţii.”

Comentariul lui Smith deţine cheia care explică decalajul dintre cei doi Obama. Campania din 2008 a fost un eveniment care s-a desfăşurat pe cu totul alt plan decît politica obişnuită. A semnalat apariţia pe scară planetară a “Religiei Umanităţii”, pentru care Obama a devenit un simbol. Americanii au descoperit faptul că a fi reprezentantul acestei mişcări transpolitice nu se potriveşte uşor, sau deloc, cu rolul de preşedinte al Statelor Unite.

Există desigur şi o explicaţie convenţională a acestui decalaj, concentrată exclusiv pe politica americană. Naraţiunea e deja familiară. Într-o călătorie de proporţii epice, Obama a venit de nicăieri şi, infruntind toate obstacolele, a capturat preşedinţia. Campania sa, splendidă prin felul în care a generat entuziasm şi a atras susţinători, n-a reuşit decît în prea mică măsură să ofere americanilor o idee clară despre destinaţia unde Obama doreşte să ducă ţara. Rezultatul a constat într-o decuplare dintre Obama candidatul şi Obama preşedintele.

Această explicaţie are valoarea ei. Campania lui Obama nu a fost programatică – nu a avut un slogan ca “Noul Democrat” al lui Clinton din 1992 sau “Conservatorismul Compasionat” al lui George W. Bush din 2000 – ci tematică. Atracţia lui Obama a fost organizată în jurul a două noţiuni generice: promovarea “schimbării” şi cultivarea unei noi tonalităţi politice (reforma, transparenţa şi în special postpartizanatul). Sub umbrela “Schimbării” s-au adăpostit numeroase aşteptări şi perspective diferite. De aceea, chiar şi în momentul cînd Obama a intrat în funcţie, a fost neclar dacă era vorba despre ajustări pragmatice şi incrementale, sau despre o transformare fundamentală. Promisiunea unui nou tip de politică, un truc vechi de pe vremea campaniilor de “outsider” ale lui Ross Perot, a fost iute aruncată peste bord de Obama. Şi într-adevăr, în chestiunea centrală care a definit în trecut politicile reformatoare – regularizarea finanţării campaniilor politice – Obama nici măcar nu s-a sinchisit sa aştepte intrarea în cursă, s-a absolvit singur de restricţii înainte de începerea campaniei finale.

Totuşi, chiar dacă toate acestea sînt adevărate, ele nu pot justifica pe deplin declinul lui Obama din aprecierea publicului. Pe de o parte, nu a fost niciodată o cerinţă a politicii americane ca un candidat să poarte campanii programatice. Candidaţi ca Franklin Roosevelt în 1932 nu numai că au participat şi cîştigat în urma unor campanii tematice, chiar au reuşit să aibe succes ulterior ca preşedinţi. Pe de altă parte, în cele din urmă americanii pot fi surprinzători de iertători în ce priveşte “procesul” şi greşelile “tonale”. Descoperirea faptului că Obama este un partizan care face negoţ cu cercurile de mari interese în spatele uşilor închise poate fi demoralizatoare, dar nu e cu nimic mai şocantă decît descoperirea faptului că în Café Américain (din filmul Casablanca) se practicau jocuri de noroc.

De aceea este nevoie de o explicaţie care merge dincolo de convenţional. Cînd va fi scrisă istoria acestei perioade, campania din 2008 va fi foarte probabil văzută ca un eveniment de cotitură în istoria culturii – dincolo de orice legătură iniţială cu politica americană – cînd o mişcare mondială s-a coagulat pentru a-şi exprima entuziasmul pentru Barack Obama. Această perspectivă va necesita şi o reevaluare a locului lui Obama. Desigur, campania va continua să fie considerată drept fiind numai despre Obama. Aceasta a fost, pe bună dreptate, şi percepţia sa. Numai cea mai ieşită din comun persoană ar fi putut rezista tentaţiei de a crede că lumea se roteşte în jurul ei, după un an de adulaţie neobosită. Barack Obama nu este acea persoană. Cuvintarile şi remarcile sale sînt pline de referinţe la el însuşi, într-o proporţie care depăşeşte tot ce ştim din istoria prezidenţială americană. Dar într-o altă privinţă, campania din 2008 a fost despre ceva mult mai mare decît Barack Obama. Natura acestui eveniment va fi înţeleasă doar cînd focarul interpretării se va muta de la Barack Obama la dorinţa pentru Barack Obama. În gîndurile şi acţiunile celor care l-au adulat se găseşte cea mai importantă şi interesantă dimensiune a campaniei din 2008.

Ascensiunea Religiei Umanităţii descrie cel mai bine acest aspect. Acest termen ciudat desemnează o sectă adevarată, astăzi defunctă, care s-a bucurat de popularitate considerabilă si prestigiu în cercurile intelectuale din secolul 19. John Stuart Mill a fost un convertit proeminent, pronunţînd “cultul de l’humanité drept capabil să înlocuiască religia, sau, mai degrabă, capabil să fie o religie.” În America, unde această religie era cunoscută sub respectabilul nume de “Biserică a Umanităţii”, acoliţii ei îi includeau pe binecunoscutul jurnalist David Croly şi fiul său Herbert, întemeietorul şi primul redactor al revistei New Republic. Dacă nu ar fi existat Religia Umanităţii, americanii nu ar fi avut azi plăcerea să citească “The Rise of Republican Nihilism” de Jonathan Chait, sau “In Praise of Harry Reid” de E.J. Dionne.

Mill şi Croly au fost amîndoi discipoli intelectuali ai filozofului social francez Auguste Comte (1798-1857). Cu toate că în prezent este puţin studiat în America, Comte a lăsat o moştenire uriaşă. El a fost primul care a simplificat şi popularizat ideea unei mişcări progresiste a istoriei, pe care a descris-o drept avansînd prin trei mari epoci: epoca gîndirii teologice, epoca gîndirii metafizice şi epoca gîndirii ştiinţifice sau “pozitiviste”. (”Pozitivismul”, referindu-se la mentalitatea şi abordarea ştiinţifică, a fost una din numeroasele invenţii lingvistice ale lui Comte.) Marşul inevitabil al umanităţii (deocamdată cu u mic) prin aceste epoci, deşi cu viteză inegală în locuri diferite, este marea poveste a istoriei. Variaţiile între naţiuni sau grupuri ar putea să continue, dar acestea pălesc în semnificaţie pe lîngă destinul comun al umanităţii. Cei ce continuau să vadă lumea în termeni de naţiuni şi conflicte naţionale – Comte îi numea “retrograzi” – erau prizonieri ai vechii gîndiri, incapabili să înţeleagă noua ordine globală pe cale de formare datorită forţelor generate de Pozitivism.

Comte a susţinut că sosise timpul de a extinde cunoştintele ştiinţifice ale omului de la lumea fizică la domeniul social. O nouă ştiinţă a societăţii, numită “sociologie” (termenul lui Comte), urma să fie cea mai nouă şi mai preţioasă dintre toate. Posedarea cunoştinţelor referitoare la legile sociale era considerată drept criteriul ideal de acordare a puterii politice. Comte şi cercul său nu au fost niciodată impresionaţi de democraţie şi în locul acesteia au preferat un sistem de guvernare prin experţi. (Saint-Simon, care a lucrat mulţi ani pentru Comte, a propus odată conducerea societăţii de către “Consilii Newton”).

Însă glorificarea ştiinţei intreprinsă de Comte avea o particularitate importantă. Spre deosebire de mulţi alţii care considerau metoda ştiinţifică şi valorile ştiinţifice drept suficiente pentru a realiza unitatea de idei a societăţii, Comte a insistat asupra faptului că oamenii trebuie să creadă. Deoarece credinţa în transcendent nu mai era posibilă în era Pozitivistă, Comte a cerut “înlocuirea lui Dumnezeu cu Umanitatea”. Ţelul acestei religii fără Dumnezeu era de a construi o comunitate globală capabilă să asigure îmbunătăţirea soartei umane. Comte a definit Umanitatea (de această dată cu U de tipar) prin postularea acestui obiectiv drept un ideal.

Ţinînd cont de suspiciunea pe care mulţi din prezent o au faţă de orice fel de religie, insistenţa lui Comte pe necesitatea unei religii pare să fie potrivnică sensibilităţilor moderne. Însă înlăturaţi cuvîntul religie şi gîndirea lui Comte se dovedeşte profetică. Combinaţia dintre încrederea în ştiinţă şi un entuziasm de natură religioasă a fost pecetea distinctivă a campaniei Obama, aşa cum este şi o caracteristică proeminentă a impulsului progresist contemporan. Încrederea în experţi şi promisiunea de a “restaura ştiinţa la locul care i se cuvine” au mers mînă în mînă cu scandarea lui “Yes we can” şi celebrarea stilului charismatic de conducere.

Mai extravagant a fost planul lui Comte de a înfiinţa o sectă organizată cu biserici, ierarhie clericală şi un calendar de sfinţi pozitivişti. Mişcarea sa nu a avut succes în afara elitelor intelectuale. Dar chiar şi în acest cadru gîndirea lui Comte a fost mai puţin naivă decît în aparenţă, deoarece a prevăzut o perioadă iniţială de sincretism în care secte creştine existente urmau să adopte premiza fundamentală a noii religii fără să devină oficial parte din aceasta. Ce descrie mai bine teologia a numeroase biserici liberale contemporane, care în 2008 au făcut prozelitism cu rîvnă pentru Obama?

Într-o privinţă însă, ideea Religiei Umanităţii a fost inadecvată. Ameliorarea socială, oricît de admirabilă, a fost un ţel prea înalt pentru a mobiliza şi susţine devotamentul maselor. Mişcarea contemporană a mers dincolo de original pentru a descoperi un fundament nou şi mai solid de promovare a solidarităţii, în marea cauză a luptei împotriva schimbărilor climatice. Iată un proiect care poate uni oamenii în echivalentul moral al unui război împotriva unui pericol comun. Liturghia a fost întărită, permiţînd soldaţilor ecologici să întrevadă momentul triumfului glorios, cînd, în cuvintele candidatului Obama, “înaintarea oceanelor s-a încetinit şi planeta a început să se vindece”. Acest moment a reprezentat linia de demarcaţie dintre erele ante-Obama şi post-Obama. Cauza comună este perfectă în “pozitivismul” ei, deoarece pericolul poate fi măsurat doar de cercetarea dezinteresată a “celei mai bune ştiinţe”, ai cărei practicanţi trebuie să obţină un rol central în planificarea unei strategii planetare. Cu toate că recenta conferinţă din Copenhaga dedicată schimbării climatice s-a încheiat dezamăgitor (în pofida intervenţiei de ultim minut a lui Obama), cauza nu şi-a pierdut nimic din puterea de seducţie. Este subtextul filmului Avatar de James Cameron, un nou “punct luminos” în dezvoltarea evoluţionară a Umanităţii.

Confluenţa dintre Religia Umanităţii şi campania lui Obama are toate aparenţele unui eveniment providenţial, pregătit în anii 90 de apariţia şi amplificarea opiniei publice mondiale, ceva inexistent anterior. Focarul acestei opinii publice a fost îndreptat către percepţia şi atitudinile faţă de America, un simbol construit sub îndrumarea avangardei intelectuale. Acest simbol, cunoscut drept antiamericanism, a căpătat o faţă umană în primul deceniu al acestui secol, cînd s-a suprapus peste persoana lui George W. Bush. Simbolul a fost investit cu toate elementele considerate retrograde: întietatea naţiunii, afirmarea excepţionalismului american şi un set de principii – “natura şi Dumnezeul natural” – întemeiate pe teologie şi metafizică. Lumea a fost zugrăvită drept constituită din două substanţe, Bush şi non-Bush, încleştate într-un conflict cosmic.

Apariţia lui Barack Obama a fost o forţă galvanizatoare pentru cauza progresului. Cu toate că nu a luat în considerare vreun rol universal în momentul cînd şi-a anunţat candidatura prezidenţială, Obama şi-a dat seama pe parcurs că destinaţia finală nu era doar aceea de preşedinte al Statelor Unite. Urma să fie selectat pentru “oficiul” mult mai înalt de conducător al unei noi comunităţi globale. Scrisorile de acreditare pentru o astfel de poziţie erau impecabile. Conceptul oficial al Umanităţii include pe oricine, dar este în special favorabil celor care anterior nu au beneficiat de o recunoaştere deplină. (Vechii aristocraţi, în descrierea lui Comte, de-abia dacă puteau fi consideraţi parte a Umanităţii.)

Deoarece în tinereţe a decis să se identifice drept afro-american, Obama se află în categoria deposedaţilor, membru al unei rase împotriva căreia au fost săvîrşite unele din cele mari crime din istorie. Acest lucru l-a recomandat laudativ faţă de intelectualitatea vestică, în acelaşi timp permiţîndu-i să devină un reprezentant plauzibil al maselor din lumea a treia. Nimeni dintr-o rasă privilegiată nu ar fi putut să îndeplinească condiţiile pentru acest rol. La fel de important a fost faptul că Obama nu este un afro-american pur, ci produsul unei amalgamări, ceea ce francezii numesc aprobator drept métissage, sau caracterizat mai puţin fericit de Harry Reid [şeful Democrat al Senatului american] drept “deschis la piele”. Obama este postrasial, sau, aşa cum s-a descris singur, un “muton”. Această înfăţişare, cu mare priză la modelele internaţionale, reprezintă din punct de vedere fizic numitorul comun al umanităţii. Religios, de asemenea. Obama, chiar dacă creştin, are legături paterne cu islamul, o stare de fapt pe care o proclamă în unele din călătoriile sale de peste mări şi ţări. Obama este un membru al clerului Religiei Umanităţii, fiind legitimat de Columbia, Harvard, Chicago şi catalogat drept o persoană ataşată vederilor progresiste.

În ce măsură a îmbrăţişat Barack Obama preşedintele acest rol de lider al Umanităţii? Americanii îşi pun acum această întrebare. Acest interes a devenit evident în urma reacţiilor de desolidarizare faţă de cuvintarile de politică externă ale lui Obama, în special faţă de cele livrate în străinătate, în care ideea centrală este de a cere iertare pentru greşelile şi injustiţiile americane. Realiştii şi pragmaticii au respins criticile la adresa acestor discursuri ale lui Obama, susţinînd că noua abordare este în interesul Americii: prin reducerea tonului strident din anii Bush se contribuie la angrenarea altor lideri mondiali şi la neutralizarea antiamericanismului. În plus, s-a spus că Obama poate folosi poziţia sa de conducător global pentru a ajuta la rezolvarea unor probleme cum ar fi proliferarea nucleară şi conflictul israeliano-palestinian. Cele două funcţii ale lui Obama se completează una pe cealaltă, promovînd ţelurile Umanităţii în timp ce servesc şi interesele Americii. Aflîndu-se deasupra sau înafara Americii, el poate ajuta America în cel mai efectiv mod cu putinţă.

Oricare ar fi plauzibilitatea acestor argumente, meritul lor a fost testat în ultimul an şi a fost găsit deficitar. Autoritatea lui Obama ca lider al Umanităţii nu a dat roadele sperate de mulţi şi, aşa cum au demonstrat cele două excursii în Copenhaga, renumele său în lume e în cădere liberă. Americanii care au crezut într-o mînă întinsă celor ca Chavez sau Ahmadinejad, acum cred că e cu totul altceva să continui în acelaşi mod după ce oferta iniţială a fost flagrant refuzată. A persista înseamnă a invita dezonoare, atît pentru oficiul presedintelului cît şi pentru naţiune. Realismul dictează o ajustare. Faptul că o schimbare de macaz este greu de întrezărit sugerează că nu realismul este lumina călăuzitoare a lui Obama, ci angajamentul faţă de dogmele Religiei Umanităţii.

Altă instanţă a conflictului pe care americanii îl percep între cele două roluri se prezintă sub forma eforturilor repetate ale lui Obama de a-l blama pe George W. Bush (sau “ultimii opt ani”) pentru orice dificultate sau problemă care confruntă naţiunea. La prima vedere, tactica sa pare a fi doar un calcul politic obişnuit menit să atragă sprijin şi să devieze critica. Însă această tehnică, care e standard pentru o campanie prezidenţială, începe la un moment dat să apară drept neprezidenţială, nu numai în faţa audienţelor străine unde are rolul de a întări reputaţia personală de imparţialitate în defavoarea unităţii naţionale, dar şi pe scena domestică. Trădează slăbiciune prin evidenţierea unei dorinţe de sustragere din faţa responsabilităţii, în special pentru un preşedinte care şi-a bazat discursul inaugural pe chemarea la “o nouă eră de responsabilitate”. Opiniile pot fi diferite în privinţa politicii “dă vina pe Bush în primul rînd” – obsesivă sau demagogică – dar de acum a devenit clar că aşa ceva este contraproductiv. Această persistenţă trimite la mai mult decît un calcul politic greşit. Pentru Religia Umanităţii, atacul asupra lui Bush, atît asupra omului cît şi asupra “substanţei”, este o chestiune de dogmă. Dacă Obama ar înceta, ar trebui să abdice de la funcţia sa înălţătoare.

Aceeaşi presiune de conformism la dictatele noii religii este evidentă în eforturile intelectualilor susţinători ai lui Obama de a salva postpartizanatul de la statutul de simplă farsă, recunoscută acum de majoritatea celor înşelaţi. Postpartizanatul, ni se spune, nu a însemnat niciodată ceva atît de mundan ca luarea în seamă a celuilalt partid. S-a referit de fapt la colaborarea cu cei care îmbrăţişează consensul noii ere. De aceea exclude în mod explicit majoritatea partidului Republican, care este format din cei ce se agaţă incapatinati de teologie şi metafizică. Numai acele elemente care au evoluat se califică drept potenţiali parteneri postpartizani. Standardul pentru includere nu este o expresie a voinţei populare, ci criteriile furnizate de ideea progresului. Suspiciunea crescîndă a numeroşi americani faţă de funcţia de lider al Umanităţii este alimentată de percepţia tot mai acută a faptului că această funcţie se sprijină în ultimă instanţă pe dispreţul faţă de oameni.

Conflictul dintre cerinţele Religiei Umanităţii şi prezidenţia Statelor Unite a devenit foarte vizibil în felul în care administraţia răspunde la ameninţările terorismului islamic. Religia Umanităţii, după propriile-i socoteli, admite că are de făcut faţă la provocări din două direcţii: din partea celor care nu au intrat pe deplin în era Pozitivismului – aici sînt incluşi şi teroriştii islamici – şi din partea celor care aparţin lumii avansate dar refuză să adopte Pozitivismul – de exemplu, cei ca George W. Bush. În situaţia prezentă, se consideră că aceste două grupuri au o relaţie simbiotică. Existenţa teroriştilor este regretabilă, nu numai datorită pericolului fizic pe care îl reprezintă, dar şi deoarece, prin acţiunile lor, riscă sa întărească influenţa celor din Occident care resping Religia Umanităţii. De aceea, adepţii Religiei Umanităţii cred că au un motiv justificat de a nega sau minimaliza pericolul terorismului, pentru a salva lumea de la pericolul şi mai mare reprezentat de triumful forţelor retrograde. Acesta este fundamentul dogmatic al corectitudinii politice, iar Obama şi echipa sa s-au străduit enorm, prin politicile promovate şi limbajul folosit, să ascundă realitatea. Însă realitatea are obiceiul de a se manifesta indiferent de vălul ideologic în care este înveşmîntată şi pe zi ce trece devine din ce în ce mai clar faptul că a fi lider al Umanităţii este incompatibil cu calitatea de preşedinte al SUA.

Niciun om nu poate sluji la doi stăpîni.

Articolul original: The Roots of Obama Worship

Cei mai gălăgioşi în a cere o revizuire a politicii partidului sunt chiar PSD-istii de frunte, cazul lui Adrian Severin fiind emblematic pentru perioada curentă. Într-un articol recent din Jurnalul Naţional el susţine că este nevoie de mai mult decât de o schimbare de persoană la vârful partidului pentru o reaşezare politică majoră şi că este poate momentul unui mesaj fără dubii către electoratul de stânga. Articolul Vasele comunicante ale schimbării susţine că PD-L este un lider fără partid, că PSD este un partid fără lider şi că PNL este un cvasipartid dominat de o elită în spatele căreia se află un electorat instabil. Severin spune că echilibrul dintre cele trei partide fruntaşe se poate modifica substanţial în cazul alegerii unei alte conduceri a PSD, o conducere care are sarcina să aducă un număr de clarificări din punct de vedere ideologic. Articolul lui Adrian Severin din Jurnalul Naţional se găseşte şi pe pagina de internet a publicaţiei bucureştene în limba engleză Nine O’Clock, cu ciudăţenia că la început are în plus şi aceste două scurte dar importante paragrafe:

Un lucru bizar referitor la politica românească de astăzi este dezechilibrul dintre categoria de greutate politică a partidelor şi rolul social atribuit lor de un electorat confuz. PD-L a devenit principalul partid conducător deşi era considerat că un partid de ajustare (un partid minoritar util pentru a completă o majoritate). Capabil să funcţioneze ca un partid de clasa a doua, PNL a fost principalul actor al guvernării iar acum este protagonistul opoziţiei (în termenii dinamismului şi iniţiativei stategice).

Dimpotrivă, organizat ca un partid de clasa întâi, PSD este acum a doua forţă politică importantă a opoziţiei. Concluzia este că toate marile partide au o misiune de realizat, care poate fi ori sub, ori peste nivelul lor. Unele partide şi-au depăşit limitele naturale, în timp ce altele sunt utilizate sub potenţial.

Mircea Geoană şi competitorii săi din PSD au convocat forurile de conducere şi se pregătesc de alegeri, PNL se grăbeşte încet – probabil că aşteaptă mişcările celorlalţi actori – de alegeri în martie, iar PD-L a intrat cu greu într-o fază de definire ideologică ca urmare a tranziţiei dinspre aproape uitatul trecut social-democrat din era Roman. Această tranziţie dinspre social-democraţie către o ideologie creştin-democrată (Frunzăverde) sau liberală potenţată de tradiţie (Stoica) va conduce şi la o reaşezare în ierarhia liderilor PD-L. Cineva va trebui să răspundă şi la întrebarea dacă mai multe greşeli de acelaşi tip au fost determinate de lipsa sau de confuzia valorilor ideologice. PD-L va pierde dacă va lăsa iniţiativă clarificării ideologice doar în ograda PSD, social-democraţii putând să se mobilizeze mai bine în teritoriu şi să creeze acea atmosferă şi masă critică necesară atragerii interesului tinerilor şi a intelectualităţii. Un partid poate să crească în umbra unui mare lider, dar un mare partid are nevoie pentru viitor de valori ale aceluiaşi crez. Până la viitoarele alegeri locale şi parlamentare sunt mai puţin de trei ani dar în competiţia cu PSD şi PNL, PD-L pleacă de pe poziţia neclarităţii ideologice. PSD îşi are ideologia social-democrată dar vrea un alt tip de mesaj, PNL se agată de un nume mare în trecut şi de un cuvânt la modă, dar PD-L pleacă din poziţia a treia în lupta pentru clarificare. De aceea, este în interesul său să producă cea mai semnificativă schimbare de atitudine faţă de asumarea identităţii ideologice şi nu se poate imagina un PD-L cu viitor “în limite naturale” fără Vasile Stoica, Sever Voinescu, Monica Macovei sau Cristian Preda.

Nu este de vină electoratul pentru adâncirea lipsei de interes faţă de alegeri şi faţă de politică. Liderii partidelor se bazează mai mult pe şarmul personal şi pe maşinăria de partid şi pentru că nu au fost fie interesaţi fie capabili să aducă în discuţie principiile politice în numele cărora acţionează sau ar trebui să o facă. Dar amendarea confuziei şi superficialităţii este foarte uşoară la urna de vot, deoarece acolo nu se aplică principiul vaselor comunicante.

Statele Unite nu mai conduc politic şi moral; lumea duce lipsa unei conduceri. Statele Unite au fost întotdeauna ultima speranţă pentru toate celelalte naţiuni. Exista mereu speranţa că dacă ceva nu mergea, te puteai baza pe Statele Unite. Astăzi, ne-am pierdut această speranţă.

“Uniunea Euopeană se va confrunta cu o eră de vaste schimbări sociale şi puţini politicieni dau atenţie acestui lucru”

Marea Britanie şi restul Uniunii Europene ignoră o bomba cu ceas demografică: un aflux recent de imigranţi în Uniunea Euopeană, inclusiv milioane de musulmani, va face continentul de nerecunoscut în următorii 20 de ani, şi aproape nici unul dintre politicieni nu vorbeşte despre asta.

Numerele sînt şocante. Aproximativ 3,2% din populaţia Spaniei era născută peste graniţă în 1998. În 2007 procentul era de 13,4%. Populaţia musulmană a Europei aproape s-a dublat în umtimii 30 de ani şi se va dubla din nou pînă în 2015. În Bruxelles, primele 7 nume date băieţilor nou născuţi sînt Mohamed, Adam, Rayan, Ayoub, Mehdi, Amine şi Hamza. [Colonizarea Bruxelles-ului]

Natalitatea foarte scăzută a Europenilor, cuplată cu creşterea numărului
imigranţilor, va schimba fundamental societatea Europeană

Rata natalităţii scăzută din Europa, cuplată cu numărul imigranţilor care creşte foarte repede, va schimba fundamental ce vom înţelege prin cultura şi societatea europeană. Schimbările în componenţa populaţiei au implicaţii majore în educaţie, spaţiul locativ, societate, arte, etc. De asemenea ar putea avea un impact în politica externă: a fost făcut un studiu pentru US Air Force în legătură cu felul în care relaţia dintre America şi Europa ar putea evolua. Oficialităţile Uniunii Europene recunosc că aceste probleme nu se bucură de atenţia care o merită.

Jerome Vignon, însărcinat cu forţa de muncă şi “social affairs” în Comisia Europeană, spune că atenţia celor ce conduc UE este concentrată aupra celor ce cer azil şi pe controlul migraţiei, în loc să fie centrată pe integrarea celor deja prezenţi în Uniune. “Integrarea a fost cu siguranţă subestimată – retorica oficială este că integrarea imigranţilor este la fel de importantă ca monitorizarea influxului de imigranţi”. Retorica a fost arareori pusă în practică.

Ţările Uniunii Europene au o lungă istorie în ce priveşte acceptarea imigranţilor, dar în ultimii ani au apărut două noi curente majore. Imigranţii au venit în număr din ce în ce mai mare dinafara economiilor dezvoltate şi creşterea numărului lor se accelerează.

Populaţia musulmană în continuă creştere merită atenţie sporită. Nu pentru că musulmanii ar fi singurii imigranţi ce vin în Uniunea Euopeană în număr mare; există o mulţime de imigranţi din toate punctele cardinale. Dar musulmanii reprezintă un conglomerat aparte de probleme, chiar şi neluînd în considerare atrocităţile comise în occident în numele islamului.

Forumul din America Pew pentru Religie şi Viaţa Publică, parte a Pew Research Center, a spus într-un raport: “Ţările din UE au lungi tradiţii istorice, culturale, religioase şi lingvistice. Injectarea a sute de mii, iar în unele cazuri a milioane de oameni care arată, vorbesc şi se comportă diferit în aceste locaţii, va crea probleme sociale.”

Cît de radicale sînt schimbările în componenţa populaţiei? Toată lumea este conştientă de faptul că anumite cartiere din unele mari oraşe europene devin din ce în ce mai islamice şi că schimbările se produc din ce în ce mai repede. [ Despre Malmö, Suedia, aici ] Dar numere exacte sînt greu de obţinut pentru că acest fel de informaţii sînt foarte sensibile: multe ţări din UE nu ţin cont de religie în statisticile făcute asupra populaţiei.

Numerele privind imigraţia sînt foarte relevante. În ultimii ani ai secolului 20, fiecare dintre cele 27 de ţări ale UE a atras cu jumătate de milion mai mulţi oameni decît au plecat. “Din 2002″, spune ultimul raport al Uniunii Europene, “numărul imigranţilor în Uniunea Europeană s-a triplat ajungînd să fie undeva între 1,6 şi două milioane pe an”.

Accelerarea creşterii a făcut irelevante previziunile iniţiale. În 2004 UE credea că populaţia Uniunii va scădea cu 16 milioane pînă în 2050. Acum se crede că va creşte cu 10 milioane pînă în 2060. Este de aşteptat ca Marea Britanie să ajungă ţara cu cea mai mare populaţie din UE pînă în 2060, cu 77 de milioane de locuitori. În momentul de faţă are cu 20 de milioane mai puţini locuitori decît Germania. Era de aşteptat ca populaţia Italiei să scadă vertiginos, acum se aşteaptă ca numărul să stagneze.

Conform studiului făcut în 2006 de Leon Perkowski pentru US Air Force sînt cel puţîn 15 milioane de musulmani în Uniunea Europeană, iar numărul acestora este posibil să atingă 23 de milioane. Bineînţeles, aceştia nu sînt uniform distribuiţi. Conform US Migraţion Policy Institute, rezindeţii de credinţă islamică vor constitui mai bine de 20 de procente din populaţia Uniunii Europene pînă în anul 2050 dar în unele oraşe deja s-a atins acest procent. Albii vor fi minoritari in Birmingham pînă în anul 2026, spune Christopher Caldwell, un jurnalist american, şi chiar mai repede în Leicester. O altă predicţie susţine că musulmanii vor depăşi în număr non-musulmanii în Franţa şi posibil în tot vestul Europei pînă la mijlocul secolului. Austria era catolică în procent de 90% în secolul 20 dar islamul ar putea deveni religia majoritară printre austriecii sub 15 ani pînă în 2050, spune Caldwell.

Previziunile privind rata de creştere sînt un subiect controversat. Natalitatea este foarte greu de prezis iar numărul de imigranţi poate varia considerabil. Dar Karoly Lorant, un economist maghiar care a scris un raport pentru Parlamentul European, a calculat că musulmanii constituie deja 25% din populaţia din Marsilia şi Rotterdam, 20% în Malmo, 15% în Bruxelles şi Birgmingham şi 10 procente în Londra, Paris şi Copenhaga.

Sondaje recente tind să arate că temuta radicalizare a musulmanilor europeni nu a avut loc. Sondajele dau speranţa că noii veniţi se vor integra cu succes. Totuşi, musulmanii de generaţia a doua se integrează mai greu ca parinţii lor. Policy Exchange, un grup de studiu britanic, a ajuns la concluzia că peste 70% dintre musulmanii peste 55 de ani simt că au la fel de multe în comun cu non-musulmanii şi musulmanii. Dar acest procentaj scade la 62% pentru segmentul de vîrstă 16-24 de ani.

Schimbările din structura populaţiei provoacă nelinişte printre oamenii de rînd. Europenii spun frecvent în sondaje că există deja destulă imigraţie, dar de regulă politicienii evită dezbaterea acestui subiect.

Franţa a interzis purtatul basmalei islamice în şcoli şi a împiedicat purtarea crucilor mari şi a yarmulkăi (chipiul iudaic), pentru a nu provoca acuzaţii că legea ar fi ţintită spre musulmani. Marea Britanie a întărit legile ce condamnă ura religioasă. Dar acestea sînt iniţiative legislative izolate.

[ La cîteva zile de la interzicerea basmalei islamice în Franţa, în Marea Britanie a devenit obligatorie purtarea costumului de baie islamic în piscinele islamice pentru non-musulmanii care vor să intre în piscine în timpul orelor rezervate musulmanilor ]

În vidul apărut partidele de extrema dreaptă au cîştigat voturi, printre ele Partidul Naţional Britanic [British National Party], care a obţinut două locuri în recentele alegeri pentru Parlamentul European. Geert Wilders, politicianul olandez care vorbeşte împotriva islamului şi caruia i-a fost interzis accesul în Marea Britanie, conduce în sondajele din Olanda.

[ Ceea ce din păcate uită să menţioneze autorul articolului este că Geert Wilders a primit interdicţia ca urmare a ameninţărilor de asediere a Casei Lorzilor de 10.000 de musulmani, din partea unui lord musulman, în cazul în care i se va permite să prezinte filmul Fitna. Pe 20 ianuarie 2010, Geert Wilders a fost dat în judecată pentru discriminare şi hate-speech.]

Pew Forum a identificat absenţa dialogului din discursul public în 2005: “Faptul că [partidele extremiste] au ciştigat în importanţă nu spune foarte multe despre stat şi calitatea dezbaterii imigraţiei. [Academicienii] au susţinut că elitele Europene au încă teren de parcurs pentru abordarea coerentă a problemelor legate de rasă şi identitate din jurul musulmanilor şi a altor grupuri, lucru pe care nu l-au făcut pînă acum din frica de a fi catalogaţi ca “incorecţi din punct de vedere politic”.

Punctul de pornire ar trebui să fie discuţia în detaliu a problemei integrării. Are această discuţie relevanţă? Da, spune domnul Vignon din Comisia Europeană. Lipsa acestei dezbateri poate cauza apariţia polarizării şi a ghetoizării. “Este rău deoarece se crează antagonisme. Se crează antagonisme între populaţiile sărace: oamenii fără educaţie se vor simţi ameninţaţi”, spune el.

[ Nu pot să nu observ tendinţa de a privi cu condescendenţă oamenii ce resimt direct efectele imigraţiei susţinută de politiceni. Locuitorii marilor oraşe se simt ameninţaţi de găştile de îmigranţi violenţi. Dezavantajul lor nu este că nu deţin o educaţie "înaltă" ci că locuiesc în locuri pe care elitele le evită: cartierele obişnuite din marele oraşe. Acestea sînt locurile care devin din ce în ce mai frecvent acaparate de musulmani, devenind zone în care legea de drept nu se mai aplică, în care poliţia evită să intre. No Go Zones. Omul obişnuit nu se simte ameninţat ca urmare a educaţiei, ci pentru că locurieşte în zonele în care violenţa este cea mai prevalentă] Iată un aritcol scris chiar de una dintre elite, care de data aceasta locuieşte într-o zonă a Bruxelles-ului care se ghetoizează foarte repede: Ghetourile din Bruxelles

Uniunea Europeană spune că rata şomajului pentru cetăţenii provenind dinafara UE este mai mare decît pentru băştinaşi, lucru care impiedică dezvoltarea economică şi integrarea. Un motiv important este lipsa cunoaşterii limbii din ţara gazdă.

[Un prieten din Gent, Belgia, îmi povestea despre vecinii săi de vîrsta a treia care locuiau în Belgia de vreo 40 de ani şi nu ştiau un cuvînt în flamandă.]

Migration Policy Institute spune că, în 2007, 28% dîn copii născuţi în Anglia şi Tara Galilor au cel puţin un părinte de altă origine. Acest procent a crescut la 54% în Londra. În total în 2008, 14,4% din copii ce urmează cursurile primare au ca limbă natală altă limbă decît engleza.

Musulmanii sînt o comunitate extrem de diversă, au arătat slabe tendinţe de a crea organizaţii politice pe linii religioase sau rasiale. Dar asta nu înseamnă că vocile lor sînt ignorate. Germania a început reformarea sistemului de vot acum 10 ani, dînd anumitor avantaje populaţiei turceşti. [ De exemplu, o carte anulată de teama violenţelor musulmane ]. Ar fi ciudat ca acest lucru să nu fi influenţat poziţia ţării în ce priveşte candidatura Turciei pentru accederea la Uniunea Europeană. Studiul domnului Perkowsky spune: “Confruntaţi cu creşterea rapidă, delegitimarea şi puterea politică a populaţiei musulmane în interiorul graniţelor unora dintre cei mai vechi şi mai puternici aliaţi, SUA s-ar putea confrunta în viitor cu o şi mai mare opoziţie a politicii externe pe care o aplică în Orientul Mijlociu.”

Demografia va forţa politicienii să se confrunte cu aceste probleme în viitorul apropiat. Recent, au început să provoace aceast gen de dezbatere. Angel Gurria, secretarul general al OECD, a spus în iunie: “Imigraţia nu este ca un robinet care poate fi pornit sau oprit după voie. Este nevoie de măsuri clare şi eficiente pentru a confrunta problemele imigraţiei şi integrării; măruri ce vor avea efect atît în vremuri bune cît şi vremuri rele din punct de vedere econimic.

sursa: The Telegraph: Muslim Europe: the demographic time bomb transforming our continent

Abia în ultimul an au înţeles cei mai mulţi americani că în toamna lui 2008 s-a comis o gravă eroare cu consecinţe dezastruoase pentru SUA şi pentru întreaga lume..

Discursul lui Barack Hussein Obama, ţinut acum două zile în faţa Congresului american, poate fi caracterizat ca lung, plictisitor, autosuficient, plin de dezinformări, propuneri socialiste şi apeluri ipocrite la bipartisanship.

Cei care vor sa îşi cruţe urechile şi timpul, dar au stomacul îndeajuns de tare, încât pot “mesteca” o expunere socialistobamică, sunt invitaţi să citească transcrierea de pe site-ul Casei Albe.

Respingător aşa cum ne apare, ultimul discurs State of the Union reprezintă o sinteză a agendei transformatoare pe care Obama o promovează în mandatul său prezidenţial. Chiar dacă societatea americană s-a săturat de lozincile goale cu “hope” şi “change”, de propunerile sale socialiste şi cu totul ne-americane (pentru democraţi trebuie să fie deosebit de îngrijorătoare reacţia independenţilor la retorica pro-Obamacare), Barack Hussein Obama pare mai hotărât ca niciodată să fie mai degrabă “a really good one term president”.

Cu alte cuvinte, Obama nu se va lăsa intimidat de scăderea popularităţii în rândul propriilor cetăţeni şi nu va renunţa la “reformele” sale “transformatoare” – schimbarea Americii va avea loc, indiferent de voinţa americanilor, şi cu orice preţ, chiar acela al pierderii unui viitor mandat. Preşedintele american vrea să intre în istorie şi crede ştie mai bine decât americanii ce drum trebuie urmat, doar el este “the commander-in-chief”. În viziunea locatarului de la Casa Albă, SUA trebuie să adopte un model social-economic de tip euro-socialist, statul bunăstării – numit de antisocialişti ca noi “stat asistenţial” – trebuie să ajungă, într-un târziu, pe pământ american, iar dacă electoratul nu se va dovedi îndeajuns de luminat, încât să aprecieze conducerea parental-mesianică a lui “The One”, cu atât mai rău pentru el.

Cuvântarea preşedintelui american nu a rămas fără replică din partea opoziţiei GOP, dar răspunsul republican, rostit de guvernatorul de Virginia, Bob McDonnell, mi s-a părut mai degrabă fals şi oricum lipsit de sare şi piper. Mult mai puternice sunt semnalele venite din partea mult-înjuratului duo Beck – Limbaugh. Drept urmare, am adăugat emisiunea lui Glenn Beck din 28 ianuarie, comentarii ale lui Rush Limbaugh din aceeaşi zi si un clip al Cato Institute, probabil cel mai important think tank libertarian din Statele Unite ale Americii.

* Pentru a accesa celelalte clipuri din playlist, folosiţi săgeţile.

Şase idei luminate oferite de imperii ale răului

Egipteanul Maher El-Gowhary şi fiica sa de 15 ani Dina nu se roagă de două ori în aceeaşi biserică, nu stau mai mult de o lună în niciun apartament. Se află mereu sub ameninţare, sunt mereu pe fugă, deoarece s-au convertit la creştinism într-o ţară majoritar musulmană.

Născuți musulmani, ei au ales să se convertească la Creștinism după ce, așa cum ambii susțin, au avut viziuni religioase. Acum, Maher spune ”musulmanii încearcă să ne omoare, și o vor face, dacă ne găsesc”.

Mai multe fatwa au fost emise pentru ”a i se vărsa sângele”, după ce Maher a solicitat Curții egiptene recunoaşterea convertirii sale. Astfel, în caz de deces ar putea fi înmormânt ca un creștin, iar fiica lui nu ar putea fi forțată să se căsătorească de către mama ei musulmancă. Tribunalul a decretat că legalizarea convertirii la Creștinism ar pune în pericol ordinea publică. Avocatul lui a declarat că se practică un dublu standard periculos, deoarece în Egipt un creştin se poate converti la Islam într-o săptămână, dar un musulman nu se poate converti la Creştinism. Zece la sută din populația Egiptului este creştină și declară că se confruntă cu o discriminare descurajatoare şi chiar cu moartea.

Tensiunile religioase escaladează în Egipt.

Hussein Bahjet, activist pentru drepturile omului, spune că Egiptul are potenţialul de a deveni un nou Liban, datorită violenţei sectare în creștere. ”Un conflict civil, ce ar putea devora țara” spune Bahjet.
Departamentul de Stat al SUA raportează că libertatea religioasă în Egipt este în scădere: creştinii nu pot avea servicii guvernamentale, preoţii sunt ameninţați şi hărţuiţi.

În unele cazuri, autorităţile închid ochii la atacurile asupra creştinilor, în alte cazuri există dovezi că poliţia a declanşat atacurile. Preşedintele egiptean Hosni Mubarak a păstrat tăcerea asupra acestei probleme, dar în această săptămână a declarat că egiptenii trebuie să stârpească ”fanatismul şi sectarismul, care ameninţă unitatea neamului nostru”.

Scrisoarea Dinei către Obama a fost publicată pe site-urile creștine. Dina nu mai poate frecventa şcoala. Are doar un sacou de blugi care să-i țină de cald și ceva mâncare. Scrisoarea ei este un apel disperat: ”I-am scris că suntem o minoritate creştină foarte rău tratată şi vreau ca preşedintele Obama să le spună celor din guvernul egiptean să ne trateze bine”.

extras din scrisoare:

”Domnule președinte Obama, suntem o minoritate în Egipt. Suntem trataţi foarte rău. Aţi spus că minoritatea musulmană din America este tratată foarte bine, atunci de ce nu suntem și noi tratați la fel aici? Suntem prizonieri în propria casă, deoarece clericii musulmani au cerut uciderea tatălui meu, iar acum Guvernul ne-a stabilit o închisoare nouă – suntem prizonieri în propria țară.”

Maher, tatăl ei, spune că nu mai pot sta în Egipt. În ultimele zile s-au întâlnit cu Comisia Statelor Unite pe probleme internaționale de libertate religioasă în Cairo. Au cerut statutul de refugiați pentru a putea ieși din Egipt.

O sursă din Comisie spune că este un caz mai complicat, deoarece Dina are o mama musulmană şi intervin chestiuni juridice, dar cererea lor a fost luată în considerare. Aceeși sursă menționează că din cauza discriminării religioase în Egipt, anul trecut, Departamentul de Stat a trecut Egiptul pe o listă de monitorizare specifică. În acest an, îngrijorarea sporește. Asta înseamnă că Statele Unite ar putea lua în considerare chiar şi sancţiuni împotriva unei ţări, care primeşte sprijin anual în jur de 2 miliarde de dolari.

sursa: Middle East FOXNews

din mesajele postate:

I repeat the same message as others on this board. Is there some way we can help? I would be glad to open my home to these people. Is there somewhere we could send money. Should we sign a petition for the state department to get these people out of there?

I want to offer my home here in the U.S. if these people need a place to go to here. I live in a big house and would welcome the opportunity to give this man and for his daughter the opportunity a new beggining. I dont know who to contact about this. But the offer stands. I reallize that sooner or later time is going to run out for them and it would be a shame..

I would like to know where I can donate money to get them to the US? Also, is there any information on how I can help the girl?

Can someone please tell me how to get in touch with this family. We would be willing to pay for their transport from Egypt and sponsor this father and daughter here in Ohio.

Tatăl fetelor a fost amendat, iar familia amenințată cu proscrierea din comunitate în cazul în care nu ar plăti. Activiştii pentru drepturile omului spun că fata, care a fost repede căsătorită după viol, a fost divorţată săptămâni mai târziu, după ce testele medicale au arătat că este gravidă.

Violatorul ei a fost grațiat de către sfatul bătrânilor.

via Telegraph.co.uk