Cum a scăpat Moldova de Criză

de Jeffrey Tayler

În Chişinău, capitala scăldată de soarele unei zile de primăvară a Moldovei, un oraş relaxat, cu mulţi copaci, construit pe şapte coline şi locuit de 785000 de persoane, am parcurs pe jos bulevardul central Ştefan cel Mare vorbind cu prietenul şi ghidul meu, pe care o să-l numesc Roman, un tip cu alura armonioasă de patruzeci şi ceva de ani.Criza economică globală era pe buzele tuturora la Moscova (unde locuiesc şi unde este cunoscută sub numele de kreezis), de acea l-am întrebat pe Roman despre asta, în stil rusesc, fără adjective.

Mi-a aruncat o privire uimită. “Ce criză?”

“Criza financiară globală!”

“Oh, aceea. Mă scarpin în cap şi încerc să-mi amintesc despre asta. Este ceva ce vedem la televizor. O percepem ca pe ceva depărtat de noi.”

Tulburată de recentele tensiuni politice, hărţuită de un conflict separatist de durată legat de teritoriul său estic Transnistria, dependentă de Rusia pentru aprovizionarea cu energie şi pentru exportul de vinuri şi produse agricole, cea mai săracă ţară din Europa (şi singură comunistă) pare că nu ar avea absolut nimic cu care să se laude.

Cu excepţia că a bătut complet Statele Unite, Regatul Unit şi cea mai mare parte din titanii capitalişti pe terenul propriului lor joc al pieţei. Sau cel puţin într-un singur fel. La începutul acestui an, The Banker, o revistă financiară britanică, a categorisit Moldova pe locul 5 dintr-un număr de 184 de ţări pentru stabilitatea economică în perioade de criză, prin luarea în considerare a celor 25 de indicatori folosiţi pentru calculul Indicelui Sănătăţii Financiare Globale pentru anul 2009. Moldovenii mi s-au plâns de corupţie, de comuniştii aflaţi la conducere, de preşedinte, dar kreezis nu a intervenit în conversaţie până când nu am menţionat-o.

Moldovei îi lipsesc nu numai rezervele energetice care caracterizează trei din cele patru ţări aflate înaintea ei în acel index (Norvegia, Rusia şi Kuweit), dar şi cea mai mare parte a atributelor economiilor dezvoltate (citeşte: unde acţionează pîrghiile): printre altele, prevalenţa creditului, a datoriilor de stat, a plăţilor dobânzilor la credite, precum şi a împrumuturilor de la băncile locale. Guvernul moldovean se mulţumeşte să trăiască cu mijloacele (categoric limitate) de care dispune; băncile moldoveneşti, privite în ansamblu, arată ceea ce mai acum un an putea fi catalogat ca un rizibil, înapoiat conservatorism, datorită împrumuturilor modeste (35% din Produsul Intern Brut, comparativ cu 230% în Statele Unite) şi a menţinerii unui raport ridicat capital-bunuri.

De fapt, abia de se poate spune că ţara are un sector bancar sau financiar.

“Nu ne gândim niciodată să mergem la bancă pentru un împrumut sau să utilizăm o carte de credit,” mi-a zis Roman. ”Aici noi operăm într-un sistem cash-exclusiv”.

Cash-exclusiv este o manieră dictată nu numai de alegere dar şi de tradiţie pentru Roman şi pentru ceilalţi moldoveni. Să faci datorii este încă egal cu un tabu. Domnesc încă ideile vechi legate de solvabilitate şi mândrie personală, precum şi o modalitate pragmatică de comportament cu banii născută în decade de lipsuri acute. Mai mult decât atât, de la căderea URSS-ului, scandalurile în care sunt implicate bănci, acţiuni bancare sau scheme Ponzi au apărut la ştiri în mod periodic. Toate acestea confirmă încrederea pe care oamenii o plasează în depozitele în cash (cea mai mare parte în dolari sau euro), pe care ei le menţin ascunse în casele lor, sub saltelele proverbiale.

O spune şi Roman. “Îmi ţin toţi banii într-un sertar. Cea am este al meu. Cheltuim numai ce avem. Aşa pot să dorm liniştit noaptea.”

Nu că ar fi puţine de cumpărat la Chişinău. Conducerea curentă a Moldovei poate fi comunistă, dar abundă toate tentaţiile unei societăţi capitaliste. Am trecut prin faţa unor vitrine de magazine pline ochi de haine, mâncăruri şi electronice. Mall-uri comerciale ca Sun City şi Jumbo se laudă cu aceleaşi prăvălii bine aprovizionate pe care cineva le poate vedea în occident, la care se adaugă tuşeuri post-sovietice că BMW-euri de vânzare în anticamere şi cazinouri pe podele elevate. Nu părea să se ducă lipsă de cumpărători, deşi uneori vânzătorii se plângeau că afacerile au scăzut. Remarcabil era că puţine vitrine aveau afişate logourile cărţilor de credit; cumpărătorii trebuiau să plătească bani peşin.

O operaţie speculativă în care se angajează cei mai mulţi oameni implică achiziţionarea de dolari şi euro ca rezervă împotrivă competitorului anemic local, leu. La aproape fiecare colţ de stradă în centru oraşului există o gheretă pe care scrie SCHIMB VALUTAR (romană original, n.m.).

Roman era îmbrăcat în blugi de firmă şi cu o haină de serj. Conduce o maşină Ford şi, împreună cu soţia sa, posedă un apartament cu trei dormitoare (pentru care a plătit cash) în cartierul select din zona versiunii din Chişinău a Arcului de Triumf, Porţile Sfinte. El reprezintă, în rezumat, clasa medie lipsită de datorii care s-a ridicat de-a lungul fostei Uniunii Sovietice aproximativ în perioada în care avântul creditului cuprinsese cea mai mare parte din occident.

I-am spus lui Roman despre clasificare Moldovei din The Banker şi ochii săi s-au aprins datorită surprizei. Dar când i-am descris larg răspândita suferinţă pe care criza o cauza Statelor Unite, s-a întristat.

“Imi pare rău pentru oamenii din occident,” a zis. “Sistemul lor financiar a funcţionat bine timp de decade, iar acum a căzut. Ştii, mă simţ binecuvântat că m-am născut aici.”

Binecuvântat de a te fi născut în Moldova? Puţini ar fi rostit aceste vorbe mai acum un an. Acum, din păcate, aceste cuvinte au sens.

Dispar pentru o săptămînă, am nevoie de puţină vacanţă.

cheers

Those who think Asia’s gains in hard power will inevitably lead to its geopolitical dominance might also want to look at another crucial ingredient of clout: ideas. Pax Americana was made possible not only by the overwhelming economic and military might of the United States but also by a set of visionary ideas: free trade, Wilsonian liberalism, and multilateral institutions. Although Asia today may have the world’s most dynamic economies, it does not seem to play an equally inspiring role as a thought leader. The big idea animating Asians now is empowerment; Asians rightly feel proud that they are making a new industrial revolution. But self-confidence is not an ideology, and the much-touted Asian model of development does not seem to be an exportable product.

Think Again: Asia’s Rise

Panseluţa
Cam trist sa te vad postind un soi de “tribut” cu jumatate de inima lui Michael Jackson, pentru ca a fost talentat, a vindut nu stiu cite milioane de albume, si a fost popular “global” – de obicei esti mult mai atent cu generalizarile; nu cred ca MJ a fost popular in afara zonelor de influenta a culturii de masa nord-americane decadente. La moartea mult mai putin talentatei Madonna va fi un pandemonium si mai mare. Printesa Diana n-a avut nici un talent palpabil, dar viata si moartea ei au adus la suprafata nevoia unui exhibitionism al durerii colective nou, la vremea aceea, in mentalul britanicilor, dar bine instalat acum. Un pedofil narcisist care se misca bine pe scena, vocaliza talentat dar n-avea, esential, nimic de spus in afara promovarii propriei persoane, nu de merita atentia noastra. Actele de gimnastica vocala si fizica nu pot fi substituite, in cultura, absentei de sens. Poate-mi spui ce cintec al lui MJ, din perioada de “maturitate”, se ridica la nivelul cintecelor lui Sinatra sau Presley, ca sa numesc doar cei pe care i-ai pomenit tu.

emil
Am mers pe principiul “despre morţi numai de bine”. Nu încerc o scuză, ştiu că ai dreptate. (mai puţin partea cu popularitatea, dar ăsta e un amănunt)

Bush, în adresele sale către Iran, a vorbit direct populaţiei, peste capetele mulahilor la putere. Logic, Obama se adresează în primul mulahilor, cu deferenţă şi amabilitate. Bush retrogradul sublinia importanţa democraţiei, a drepturilor omului şi faptul că dorinţa de libertate este în natura oricărei făpturi umane sau naţiuni. Obama nu scapă nicio ocazie să toarne cenuşă în capul Americii, subliniind faptul că America este un răufăcător incorigibil şi că bunăvoinţa planetară poate fi cîştigată doar prin penitenţă şi psihoterapie de grup cu crema dictatorilor. Începînd din 2004, Bush a alocat 15-20 milioane de dolari anual din bugetul federal pentru transmisiuni radio în farsi adresate populaţiei iraniene. Începînd din mai 2009, administraţia Obama a eliminat complet aceste fonduri – toţi dolarii trebuie economisiţi pentru salvarea economiei americane din ghearele capitalismului: naţionalizarea industriei auto, a sistemului de asigurări medicale şi reorganizarea industriei energetice astfel încît balaurului numit CODOI să-i fie retezate cele şapte capete dătătoare de fierbinţeală globală – petrol, gaze naturale, cărbune, energie nucleară, gazele digestive emise de rumegătoarele din Midwest, respiraţia exagerată a cetăţenilor cu excepţia latinelor înţelepte, şi orice altă toxină ecologică prevăzută de profeţiile Goracolului. Bush şi preşedinţii anteriori nu au negociat niciodată cu teroriştii. Administraţia Obama l-a eliberat recent pe Laith Qazali, un terorist pregătit de Gărzile Republicane Iraniene, în urma unor negocieri secrete cu organizaţia teroristă Asaib al-Haq; Qazali este direct responsabil de moartea a cinci soldaţi americani în Karbala, Irak.

Bush a continuat programul de apărare anti-rachetă, în pofida protestelor lui Putin şi ale progresiştilor din presă şi mediul universitar. Obama e pe invers, deci eroul pozitiv. De mai bine de un an afirmă sus şi tare că acest program este inutil şi provocator, deci trebuie redus sau stopat. Coreea de Nord a luat notiţe şi, tot azi, a anunţat: vom şterge SUA de pe hartă dacă se va amesteca în dreptul nostru suveran de a testa rachetele noastre balistice intercontinentale… sau de a perfecţiona paşnic bomba nucleară pentru care face foamea un întreg popor.

Azi a fost o zi cu adevărat grea pentru Obama. În afară de răbufnirea nord-coreeană cu totul inexplicabilă, un grup de cîteva mii de iranieni a ieşit din nou în stradă să facă hărmălaie. Lucrurile se mai calmaseră; oamenii au stat liniştiţi în casă luni şi marţi, captivaţi de intervenţiile retorice elocvente ale preşedintelui american. Cam tîrzii, dar diplomaţia se face în ordine: de la important, teocraţia, la mai puţin important – supuşii acesteia. Azi însă, un grup nedisciplinat de protestatari a ieşit în piaţa Baharestan din Teheran şi a stricat delicata balanţă reuşită de Obama. Dezamăgite şi ele, forţele de ordine au tăbărît în masă ca să facă ordine. Au fost bătute, însîngerate şi ucise un număr neclar de persoane. Vina este a celor care au şubrezit edificiul de pace clădit cu migală de preşedintele Obama.

Cu toate acestea, Obama s-a situat încă o data, fără echivoc şi cu o determinare neabătută, de partea protestatarilor imprudenţi şi maltrataţi. Casa Albă a anulat invitaţia către corpul diplomatic iranian de a se înfrupta din hot-dogul prezidenţial de pe 4 iulie.

Cînd vrea, Obama e mai rău ca Bush. Totul e să ştii cînd să alegi momentul potrivit.

“Burka nu este o problemă religioasă, burka priveşte libertate şi demnitate femeii,” a spus Sarkozy în timpul unei sesiuni reunite a celor două camere ale parlamentului, ţinută în Place des Versailles.

“Burka nu este un simbol religios, este un simbol al subjugării, al oprimării femeilor. Spun cu toată convingerea că aceasta nu va fi binevenită pe în ţara noastră,” a spus Saekozy acompaniat de de un ropot de aplauze.

Referindu-se la iniţiativa comună a 60 de legislatori francezi, care au propus o comisie parlamentară ce va cerceta răspîndirea burkă-i şi găsirea modului de combatere a acestei tendinţe.

“A fost nevoie de o dezbatre, toate opiniile trebuiesc exprimate. Ce alt loc decît parlamentul ar putea fi potrivit pentru acest lucru? Vă spun, nu trebuie să ne ruşinăm de valorile noastre, nu trebuie să ne fie teamă să le apărăm,” a pus Sarkozy.

Sarkozy says burqas have no place in France

Deşi povestea lui Soraya se petrece în Iranul ayatholahului Khomeini cu 33 de ani în urmă, este totuşi un film în afara timpului, o poveste adevărată despre soarta uneia din sutele şi miile de femei ucise de gloatele fanatizate dintr-o arie geografică ce porneşte din Pakistan şi se sfârşeşte în Nigeria. Programat pentru lansarea oficială pe 26 iunie, filmul Lapidarea lui Soraya M. a fost prezentat în toamnă la Festivalul de Film de la Toronto şi îi are ca protagonişti pe actorii Jim Cavieziel, Shohreh Aghdashloo şi Mozhan Marno. Fără drepturi şi fără putere, femeile se opun hotărât bărbaţilor corupţi care “utilizează şi abuzează de autoritatea lor pentru condamnarea lui Soraya – o soţie inocentă dar neconvenabilă – la o moarte cumplită şi nedreaptă”, cum era scris pe pagina oficială a filmului. Un pumn de oase, atât a rămas in groapa unde a fost ucisă Soraya…

Trailerul filmului este aici iar situl oficial este aici.

Koekkoek a indentificat cîteva dintre cele mai importante caracteristici ale islamului:

Olanda este ţara în care Theo van Gogh a fost înjunghiat pe stradă, Ayaan Hirsi Ali a fugit în SUA şi Geert Wilders trăieşte în ascunzători. Aceasta pentru că au adus ofense islamiştilor. Observaţi tonul ridicol de prudent cu care vorbeşte pastorul, refuzul de a formula o opinie. Exprimarea unei opinii pertinente i-ar putea aduce moartea.

“Peste 25 de ani, şaria în Olanda”

“În următorii 25 de ani este de aşteptat ca islamiştii să fie majoritari în Olanda. Cei ce obţin majoritatea, obţin puterea, chiar şi într-o democraţie,” spune el. “Implementarea şaria în toată lumea este scopul islamului. Creştinilor nu le rămîn decît opţiunile convertirii la islam sau persecuţia.”

Acestea sînt cuvintele pastorului baptist din Alphen, extrase din recent apăruta sa carte, “Mohamed, Islamul şi Biblia.” “Cartea nu are ca scop jignirea nimănui, scriu cu deosebit respect despre Islam şi Mohamed, despre care cred că a fost un om onest,” spune domnia sa.

Pastorul Koekkoek (70 de ani) a studiat Coranul în profunzime. A hotărît să scrie cartea ca urmare a interesului arătat de public unui şir de seri de studiuţinute de el. “Oamenii vin din toată ţara. Subiectul islamului atrage pe mulţi. Există frică de islam şi musulmani. Dar frica este bazată pe sloganele, fără să ştim întradevăr ce este islamul. Nici chiar guvernul nu îl cunoaşte,” spune el.

“Scopul meu este să arăt ce este islamul. Simplu, pun faptele unele lîngă altele şi observ care sînt punctele comune dintre islam şi creştinism. Acestea există. Iudaismul este cea mai veche religie monoteistă; creştinismul a original din acesta. Astfel, Dumnezeul islamului este acelaşi cu cel al evreilor şi creştinilor. Deci există puncte comune, dar există şi diferenţe. Nu voi evita abordarea lor în cartea mea. Arăt părţile frumoase, dar şi pe cele periculoase ale islamului.”
“Ţelul islamului este de a se răspîndi în întreaga lumea. Acesta este scopul, mijlocul este Jihadul – războiul sfînt – să aducă toată lumea sub dominaţia islamului, dacă este nevoie prin forţă.”

Koekkoek nu formulează nici o opinie despre acest fapt în cartea sa. “Atrag atenţia, şi cine atrage atenţia pune întrebări fără să ofere răspunsuri. Acestea le va găsi cititorul.”

“Islamiştii sînt oameni ca noi. Mulţi trăiesc în pace cu evreii şi creştinii şi sînt oameni respectabili. Există totuşi aspecte fundamental diferite. De ce musulmanii spun că femeile noastre sînt ‘curve’? În doctrina islamică oamenii sînt educaţi foarte strict şi pentru ei este normal ca femeia să se acopere. Dacă vin în lumea noastră şi văd femeile cu picioarele neacoperite, în ochii lor ele sînt imorale. Poţi încerca să ai înţelegere astfel de lucruri.”

Koekkoek crede de asemenea că musulmanii din Olanda nu vor renunţa la credinţa lor. “Evreii au fost 2500 de ani plecaţi din Israel, dar şi-au pastrat religia şi obiceiurile,” spune el. “Acest lucru se va întîmpla şi cu islamul, moscheia se va asigura ca acest lucru să se întîmple. Doctrina spune: sîntem în război cu Olanda, pentru că Olanda nu este un stat islamic.”

Segmentul islamic al populaţiei noastre creşte rapid. “Deja jumătate dintre noii născuţi au părinţi musulmani. Predicţia este că în aproximativ 15 ani, jumătate din populaţie va fi musulmană. Apoi vor deveni majoritari, iar acest lucru va avea consecinţe. Creştinii riscă să ajungă cetăţeni de rangul doi şi le vor rămîne doar două posibilităţi: persecuţia sau convertirea,” spune Koekkoek, pastor de 40 de ani în Triomfatorkapel.

Acesta aduce predicţii sumbre pentru creştini din Olanda. Speră ca totuşi predicţiile lui nu vor deveni realitate. Koekkoek se teme că islamizarea nu mai poate fi oprită.

Cartea sa a atras foarte multă atenţie. Sute de exemplare au fost vîndute în prima săptămînă. Despre succesul cărţii Koekkoek spune: “Încă nu îmi vine sa cred. Asta arată cît de mare este interesul etnicilor olandezi pentru islam.”

Sursa olandeză: ’Over 25 jaar sharia in Nederland’
Sursa engleză: Netherlands: ‘Christians face submission or persecution’

Vedeţi şi:
Miss Olanda/Turcia, islamul şi olandezii – ultimele noutăţi
Dhimmificarea Olandei

De la început. Iran este o dictatură teocratică în care puterea este deţinută de un grup restrins de mullahi. Mullah desemnează o persoană educată în teologie islamică şi lege divină. Iran a devenit o teocraţie islamică în urma revoluţiei islamice din 1979, care l-a mazilit pe fostul şah şi împreună cu el vechea ordine constituţională relativ seculara. Mullahul nr. 1 este Liderul Suprem. Acesta formulează politicile generale ale ţării şi supraveghează felul în care sînt aplicate. Tot el este şi comandantul suprem al forţelor armate, de securitate şi spionaj şi este singura persoană autorizata să declare război sau pace; numeşte persoanele din conducerea sistemului juridic, ale staţiilor guvernamentale de radio şi tv şi şase (adică jumătate) din membrii Consiliului Gardienilor.
Piramida mullahilor continuă cu Adunarea Experţilor şi Consiliul Gardienilor. Rolul Experţilor este să vegheze la respectarea Constituţiei şi buna aplicare a legii islamice fundamentale – sharia (constituţia afirmă sharia drept legea supremă a ţării). Experţii îl aleg sau revocă din funcţie pe Liderul Suprem funcţie de felul în care îşi exercită atribuţiile, iar criteriul principal este evaluarea activităţii prin prisma avansării sharia şi adeziunii la principiile revoluţionare din 1979.
Consiliul Gardienilor este format din 12 mullahi. Aceştia pot suspenda sau anula orice lege aprobată de Parlament – funcţie de conformitatea cu sharia. Parlamentarii sînt aleşi prin vot popular, dar sînt admişi doar după evaluarea lor de către Gardieni – să mai menţionez criteriul de evaluare? La fel şi alegerile prezidenţiale. Gardienii trec toţi candidaţii potenţiali prin sita sfîntului criteriu şi doar cei preaprobaţi pot intra în cursă. După încheierea alegerilor, Gardienii pot invalida rezultatul final – ştiţi de ce…

Pe scurt, orice fel de alegeri populare din Iran, pentru preşedinţie sau parlament, sînt şarade atent gîtuite la intrare şi ieşire, astfel încît puritatea ideologică a cîştigătorului să se înscrie în toleranţa admisă.

Chiar şi aşa, sistemul poate da rateuri. Şi cum se întîmplă de obicei în regimurile totalitare, iepurele sare de unde nu te aştepţi. Invariabil, din acea parte a sistemului bine înfofolită în precauţii instituţionale şi scopită de relevanţă politică, întrucît este cea mai masivă şi periculoasă: populaţia.

De urmărit însemnările lui Michael J. Totten de pe blogul Contentions. Michael Totten este un bun cunoscător al regiunii: între 2002 şi 2008 a fost reporter independent în Irak şi Liban.
Michael J. Totten, la zi despre criza din Iran

Blogul Neo-Neocon despre aspectul demografic al revoltelor: la ora de faţă, numărul celor sub 30 de ani este estimat la între 60% – 70% din populaţia totală. Astfel de disproporţii garantează frămîntări sociale majore.
Iran: “it wasn’t supposed to happen this way”

Mir Hossein Mousavi, contracandidatul principal al lui Ahmadinejad, în jurul căruia s-au raliat masele nemulţumite, s-a remarcat în campanie mai ales prin proeminenţa publică a soţiei sale. Într-o ţară în care femeile sînt tratate instituţional ca vitele, declaraţiile cuplului Mousavi şi faptul că partea masculină a acestui cuplu a angajat-o pe cea feminină într-o dezbatere naţională despre emanciparea femeilor au semnalat disponibilitatea de a promova o reformă îndelung aşteptată de public. Şi, în general, Mousavi a reuşit să capteze atenţia unei societăţi iraniene căutînd o ieşire din sărăcia devenită cronică şi sufocată de izolarea şi restricţiile impuse de regim. Cum? Identificînd concret o serie de probleme şi oferind promisiuni vagi. În orice caz, aura reformistă a aprins imaginaţia mulţimilor, chiar dacă Mousavi este la fel de anti-israelian ca Ahmadinejad şi stînjenit constant de acuzaţia că în perioada cît a fost prim-ministru, în anii 80, a tolerat şi înlesnit încarcerarea si executarea a mii de deţinuţi politici.
Who Is Mir Hossein Mousavi?

Robert Kagan prezintă convingător argumentul de realpolitik din favoarea deciziei administraţiei Obama de a nu critica regimul de la Teheran.
Obama, Siding With the Regime

În contrast, Bill Siegel argumentează că decizia mulahilor de a înmîna preşedinţia lui Ahmadinejad este rezultatul unui calcul simplu: ce rost are promovarea unei feţe diferite care să reprezinte regimul cînd Obama trage America de urechi la tot pasul şi a emis suficiente semnale că este pregătit sa accepte un Iran în posesia armei nucleare?
Obama Wins the Iranian Election

Amir Taheri, un exilat iranian bun cunoscător al jocurilor politice din ţara sa de baştina, prezintă facţiunile şi fricţiunile care alimentează criza actuală.
Iran in crisis: An Ayatollah undone

Şi editorialul lui Charles Krauthammer, probabil cel mai apt critic şi analist conservator american din prezent.

Speranţă şi schimbare — dar nu pentru Iran

Charles Krauthammer pentru Washington Post

Milioane de iranieni ies în stradă pentru a sfida o dictatură teocratică, care, printre alte calităţi fine, este un duşman declarat al Americii şi al toleranţei şi libertăţilor pe care aceasta le reprezintă. Demonstranţii luptă pe cont propriu, dar aşteaptă un cuvînt de sprijin din partea Americii.

Şi ce aud protestatarii din partea preşedintelui SUA? Tăcere. Şi mai rău. La trei zile după începerea protestelor, preşedintele a prezentat clar tactica sa: “dialog” continuu cu stăpînii clericali ai protestatarilor.

Dialog cu un regim care sparge capete, împuşcă demonstranţi, alungă jurnaliştii, arestează activişti. Angajament – care în mod inevitabil conferă legitimitate – cu lideri aleşi printr-un proces ce începe cu o impostură (numai patru candidaţi preselectati au fost permişi din 476) şi se încheie cu o măsluire pe faţă.

Apoi, după ce a tratat revolta populară ca un episod incomod în calea intereselor reale ale negocierilor cu Khamenei, preşedintele menţionează favorabil “o reacţie iniţială din partea Liderului Suprem care arată că înţelege îngrijorarea adîncă a poporului iranian faţă de alegeri.”

Cu ce să încep? “Liderul Suprem”? De notat solicitudinea abjectă cu care preşedintele american conferă acest titlu onorific unui dictator religios care, în timp ce temnicerii săi atacă demonstranţii, se pretinde disponibil la examinarea rezultatul alegerilor din unele districte – o farsă reparatorie ce nu va repara în nici un fel caracterul fraudulos al alegerilor.

În plus, subiectul acestei revoluţii incipiente nu mai sînt alegerile. Obama e paralel cu miza principală. Alegerile au deschis spaţiul politic şi au aprins scînteia care împreună permit erupţia unei fervori anti-regim ce a mocnit timp de ani şi a aşteptat un moment prielnic. Oamenii nu mor în stradă deoarece vor o renumărare a voturilor din suburbiile Ishafanului. Ei vor să alunge de la putere teocraţia tiranică, misogină şi coruptă care s-a impus cu ajutorul aceloraşi bătăuşi care azi îi atacă pe demonstranţi.

Ce se întîmplă acum a fost declanşat de o fraudă electorală, însă, ca în toate revoluţiile, impulsul orginar şi-a depăşit originile. Miza prezentă este însăşi legitimitatea acestui regim şi viitorul întregului Orient Mijlociu.

Această revoluţie se va termina fie ca un Tiananmen (un Tiananmen fierbinte cu o represiune masivă şi sîngeroasă, sau un Tiananmen rece cu un amestec fîn de brutalitate şi co-optare) sau ca o revoluţie adevărată care va desfiinţa Republica Islamică.

A doua variantă este improbabilă, însă, pentru prima oară în 30 de ani, nu şi imposibilă. Imaginaţi-vă repercursiunile. Ar însemna o lovitură decisivă dată radicalismului islamic, pe care Iran nu numai că îl reprezintă, dar îl şi finanţează şi alimentează cu armament. Ar însemna pentru islamism ceea ce a însemnat prăbuşirea URSS pentru comunism – l-ar lăsa pentru totdeauna discreditat şi epuizat.

Ar lansa o a doua primăvară arabă în regiune. Prima, cea din 2005, începută cu expulzarea Siriei din Liban, primele alegeri libere din Irak şi liberalizarea timpurie din Egipt şi statele Golfului, a fost negată de un contraatac feroce al forţelor reacţionare ale represiunii, conduse şi finanţate de Iran.

Acum, după ce Hezbollah a pierdut alegerile din Liban şi în urma stabilirii instituţiilor unei democraţii tinere în Irak, căderea dictaturii islamiste din Iran ar avea un efect electric şi contagios. Excepţiile – Irak şi Liban – ar putea deveni regula. Demcraţia ar reveni pe val. Siria s-ar gasi izolată, Hezbollah şi Hamas fără patron. Intreaga traiectorie a regiunii s-ar schimba profund.

Totul atîrnă în balanţă. Regimul Khamenei decide in acest moment dacă să recurgă la un Tiananmen. Şi de partea cui se situează administraţia Obama? A nimănui. Cu excepţia dorinţei ca “dezbaterea viguroasă” (eufemismul ruşinos al secretarului de presă Robert Gibbs) în legătură cu “neregularităţile” alegerilor să nu încurce negocierile nucleare dintre SUA şi Iran.

Chiar şi din perspectiva îngustă a problemei nucleare, calculul geopolitc al administraţiei este absurd. Şansa ca aceste negocieri de denuclearizeze Iranul este zero. Luni, preşedintele Ahmadineja a declarat din nou că “dosarul nuclear este închis, pentru totdeauna”. Singura speranţă pentru o rezolvare a chestiunii nucleare este o schimbare de regim, care (dacă regimul succesor ar fi la fel de moderat ca cel din Iranul ante-Khomeini) ar putea fie să oprească programul de înarmare nucleară sau să îl administreze astfel încît să nu mai reprezinte o ameninţare.

Acesta este interesul nostru fundamental. Iar valorile noastre fundamentale cer ca America să acorde sprijin oponenţilor unui regim în totală antiteză cu valorile pe care le profesăm.

Şi care este poziţia preşedintelui nostru? Îi este teamă de “amestec în treburile interne”. Teamă să aleagă o tabără între exportatorii de teroare care sparg capete şi încătuşează femeile, şi oamenii din stradă a căror dorinţă îndelung reprimată este să respire liber. Aceasta din partea unui preşedinte care se închipuie restauratorul prestigiului moral al Americii în lume.

1. Scuze cerute Europei: Discurs în Strasbourg, Franţa, pe 3 aprilie. ”În America, există un eşec în aprecierea rolului conducător al Europei în lume. În loc să sărbătorim uniunea voastră dinamică şi să căutăm un parteneriat cu voi pentru a înfrunta provocările comune, au fost perioade în care America a arătat aroganţă, v-a respins, chiar a fost batjocoritoare”.

2. Scuze cerute lumii musulmane: Interviu cu Al-Arabiya, ianuarie 27. “Sarcina mea către lumea islamică este să spun că americanii nu sunt inamicii voştri. Uneori facem greşeli. Nu am fost perfecţi”.

3. Scuze la Summit of Americas: Cuvântare la Summit, Port of Spain, Trinidad-Tobago, pe 17 aprilie. “In timp ce Statele Unite au făcut multe pentru a promova pacea şi prosperitatea în această emisferă, am fost uneori mai puţin angajaţi, iar câteodată am căutat să dictăm termenii nostri”.

4. Scuze la Summit-ul G-20 al liderilor mondiali: Conferinţa de presă din Londra, pe 2 aprilie. “Mă gândesc că într-o lume atât de complexă cum este aceasta, este foarte important pentru noi să fim capabili să realizăm parteneriate total opuse unor simple soluţii la ordin”.

5. Scuze pentru Războiul împotriva Terorismului: discurs în Washington, D.C., pe 19 mai. “Din nefericire, în faţă unei ameninţări nesigure, guvernul nostru a luat o serie de măsuri în grabă. Cred că multe din aceste decizii au fost motivate de o dorinţă sinceră de a-i proteja pe cetăţenii americani. Dar cred de asemenea că de prea multe ori guvernul nostru a luat decizii mai degrabă bazate pe frică decât pe prevedere, că de prea multe ori guvernul nostru a aranjat faptele şi dovezile pentru a se potrivi predispoziţiilor ideologice”.

6. Scuze pentru Guantanamo în Franţa: Discurs la Strasbourg, Franţa, pe 3 aprilie. “În abordarea terorismului, nu putem să pierdem din vedere valorile noastre şi să uităm cine suntem. De aceea am închis Guantanamo. De aceea am fost foarte categoric că nu ne vom angaja în anumite practici de interogare. Nu cred că există o contradicţie între securitatea noastră şi valorile noastre. Iar când începi să-ţi sacrifici valorile tale, când începi să te pierzi, atunci pe termen lung te vei face mai puţin sigur”.

7. Scuze pentru America în faţă Parlamentului turc: Discurs în Parlamentul turc, Ankara, Turcia, pe 6 aprilie. ”Statele Unite încă lucrează asupra unor perioade mai întunecate din istoria noastră. În faţa Monumentului lui Washington despre care am vorbit este memorialul lui Abraham Lincoln, omul care i-a eliberat pe cei care erau sclavi chiar după ce Washington a condus Revoluţia noastră. Ţara noastră încă se luptă cu urmările sclaviei şi segregării, precum şi cu tratamentul din trecut al băştinaşilor americani”.

8. Scuze pentru politica Statelor Unite faţă de Americi: Editorialul “Alegerea unui viitor mai bun în Americi,” pe 16 aprilie. “De prea multe ori Statele Unite nu au urmărit şi nu au susţinut angajamentele cu vecinii noştri. Am fost mult prea uşor atraşi de alte priorităţi, şi nu am văzut că propriul nostru progres este legat direct de progresul de pe întregul Americilor.”

9. Scuze pentru greşelile CIA: Remarci faţă de angajaţii CIA de la Langley, Va.,pe 29 aprilie. “Să nu fiţi descurajaţi că trebuie să recunoaştem posibilitatea că am făcut anumite greşeli.”

10. Scuze pentru Guantanamo: Discurs în Washington, D.C., pe 21 mai.“Este sigur că Guantanamo a dat înapoi autoritatea morală care este cea mai puternică valută americană în lume.”

Judecătorul Hamad Al-Razine a justificat violenţa bărbaţilor faţă de neveste ca fiind o reacţie normală în cazul în care femeile cheltuie prea mulţi bani pentru îmbrăcăminte. Pentru Al-Razine, soţul este îndreptăţit să fie violent faţă de soţie:

“dacă o persoană dă 1200 SR (riali saudiţi, aprox. 320 dolari americani, n.m.) soţiei sale şi ea cheltuie 900 de riali (240 dolari, n.m.) pentru a cumpăra o abaya (acoperământul negru ce le îmbrăca din cap până în piciare pe femei) de la un magazin de firmă, iar bărbatul o pălmuieşte ca reacţie la faptă, ea merită acea pedeapsă”.

La cele de mai sus Al-Razine a adăugat că un alt motiv de violenţă casnică ar fi şi limbajul ofensiv a femeilor faţă de soţii lor. Afirmaţiile judecătorului musulman au provocat reacţii de respingere din partea audienţei feminine la acel seminar unde s-a pus în dezbatere violenţa contra femeilor. Activista pentru drepturile femeilor Wajiha Al-Huwaider a declarat CNN că femeile din Arabia Saudită se confruntă de nenumărate ori cu atitudini de acest fel. Ce nu adaugă CNN este ca deciziile cadiilor, ale judecătorilor musulmani, bazate pe Coran şi Hadith (colecţia de pilde din viaţă lui Mohamed) sunt legi pentru saudiţi, indiferent de protestele câtorva femei. În ţara în care Noura Al-Fayez, singura femeie ministru din guvern nu-şi poate conduce maşina deoarece nicio femeie nu are dreptul de a avea permisul de conducere auto, este mult mai important un judecător bărbos cu turban care spune de ce şi când trebuie să fie pălmuite femeile.

Radu Iliescu nu are titlul de cadiu, de judecător islamic, dar el judecă şi dă sentinţe de acelaşi tip. Se ştie că ambalajul este important în prezentarea mărfii, aşa că Radu Iliescu îşi foloseşte harul de meşteşugar al frazelor atrăgătoare într-un loc pe care nu îl bănuiam că s-a transformat în laborator pentru prozelitismul religios islamic, pe Bookblog. Într-o postare recentă, Radu Iliescu inventează binele ca pe un accesoriu sau fapt condiţionat de rău, totul pus sub o copertină religioasă.

Plecând de la frumosul basm Sarea în bucate de Petre Ispirescu, Radu Iliescu ne spune că o “lume a mierii nesfârşite, a bunăstării generale, a non-violenţei desăvârşite, a maleabilităţii fără excepţie, ar fi o criogenare incoloră, inodoră, insipidă, dacă n-ar fi o imposibilitate pură. Acolo unde nu există provocare, coerciţie, interdicţie, nici binele nu se poate manifesta, dispar posibilităţile ascensiunii spirituale, dispare însăşi dorinţa apropierii de absolut”.

Şi ca o demonstraţie că şi el poate să treacă prin rău ca să îşi găsească binele, Radu Iliescu face şi o trecere prin iudaism de unde scoate un citat din pildele lui Solomon: “Cine îşi cruţă toiagul, nu-şi iubeşte copilul, iar cine îl iubeşte îl ceartă la vreme”. Pregătirea pe care ne-a făcut-o cu basmul românesc şi cu pildele iudaice îi folosesc lui Iliescu pentru a trece la meniul principal, la Coran, unde domnia să se simte bine şi unde găseşte de cuvânt să determine relaţia bine-rău tocmai în Sura Femeilor. Că să înfrunte dificultatea de la bun început, Radu Iliescu ne dă citatul pe care spune că îl răstălmăcesc denigratorii islamului:

“Bărbaţii sunt mai presus decât femeile, fiindcă Dumnezeu le-a dat întâietate asupra lor şi fiindcă ei cheltuiesc din averi pentru ele. Femeile cinstite sunt pioase, păstrând în taină ceea ce Dumnezeu păstrează. Dojeniţi-le pe cele de a căror neascultare vă este teamă! Părăsiţi-le în aşternuturi! Loviţi-le! Nu le căutaţi însă gâlceavă, dacă vă dau apoi ascultare. Dumnezeu este Înalt, Mare.”

Ce susţine Radu Iliescu? El repetă ce spune Coranul, că o familie islamică se bazează pe munca şi pe câştigurile bărbatului, de aceea şi rolul său diriguitor. Asta nu înseamnă că femeia nu poate să nu câştige şi ea, dar, poate fără să vrea, poate pentru că a vrut, urmează chintesenţa justificării violenţei ca atribut al diferenţei şi nimeni nu o face aşa “dulce” ca Radu Iliescu: ”Nicio egalitate între cei diferiţi”. De aici, de la această propoziţie nerostită de Mohamed, dar perfect adaptată islamului dintotdeauna se ajunge la concluzia ca modernităţii îi lipseşte capacitatea de a se menţine pe linia echilibrului, “pe axa care desparte, dar şi uneşte contrariile”. Violenţa este starea de fapt şi idealul islamului, iar Radu Iliescu arată că aceasta este valoarea supremă. Pioşenia femeii se obţine prin violenţă, supunerea infidelilor se face prin violenţă, bărbatul musulman este gardianul ordinii prin teroare în familie sa şi în celelalte familii.

Modernitatea, prin propovăduirea egalităţii, prin schimbările în mentalitate datorate conştientizării asemănării în ciuda diferenţelor, este de fapt duşmanul faţă de care reacţionează islamul şi propovăduitorii săi. Radu Iliescu nu spune direct că bărbatul trebuie să-şi pălmuiască nevasta, el spune că nu există egalitate, că diferenţa dintre sexe este la baza diferenţei de autoritate ca sursă a dreptului. De la Sarea în bucate până la palma de corecţie saudită este un drum lung, pe care Radu Iliescu îl face cu autoritatea celui care îşi iubeşte menirea, aceea de vestitor al timpului supunerii veşnice faţă de zeul nisipurilor.

Pentru a demonstra că ura şi dispreţul au atins un maxim şi fac ravagii printre neştiutori, vă propun o scurtă trecere în revistă a clişeelor care există cu privire la Grand Old Party din Statele Unite ale Americii. Campania electorală de la finele anului trecut va servi drept studiu caz, cu atât mai mult cu cât dimensiunea online a fost foarte importantă în crearea acestor mituri ale politicii americane şi răspândirea lor la nivelul întregii planete. Conservatorii sunt denunţaţi ca fiind plutocraţi care ar face orice pentru a pune mâna pe noi sume de bani, agenţi ai imperialismului occidental şi ai marilor corporaţii, bigoţi, homofobi, misogini şi rasişti care trag cu puşca după tot ce mişcă.

În acest sens, am inclus câteva videoclipuri de pe Youtube. Primul dintre ele, I’m Voting Republican, a fost vizionat de aproape 4,5 milioane de ori şi include toate clişeele de mai sus plus încă vreo câteva. Al doilea a fost o altă senzaţie de pe Youtube atunci când a fost lansat, în toamna trecută. Din păcate, nu pot să vă spun cu exactitate ce succes a avut, întrucât varianta iniţială nu mai poate fi găsită. Gustul său îndoielnic spune totuşi multe despre tabăra democrată şi suporterii ei virtuali.

Ultimele două videoclipuri sunt, dacă vreţi, o replică inteligentă şi foarte amuzantă la cele de mai sus – rapidă, în cazul primului (fantasticul Red Square de la People’s Cube.com), întârziată în cazul celui de-al doilea. Ambele merită a fi văzute.

* stânga pe italiană.

“A rosti numele Basarabia e una cu a domina contra dominației rusești. Numele Basarab și Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pămînt devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”.

(Mihai Eminescu, Opere, Volumul X)

Ideea : „împreună până când moartea ne va despărţi” nu vi se pare oarecum exagerată acum când omul nu mai moare la vârsta de 50 de ani?

O medie de viaţă de 50 de ani era valabilă la începutul secolului 20. Practic, comparaţia dintre acum şi perioada cînd omul murea la vîrsta de 50 de ani stabileşte un interval de un secol în care instituţia căsătoriei a continuat să existe după data ei de expirare. Se pare că de un secol, cei căsătoriţi şi trecuţi de vîrsta de 50 de ani trec printr-o experienţă “exagerată”. Evident, nu la modul absolut, doar în principiu.

Ce înseamnă, de fapt, căsătoria, dincolo de implicaţiile sentimentale ale momentului? Mai merită să te căsătoreşti? Oare căsătoria nu este ceva prea definitiv, complet, şi irevocabil?

Chiar aşa, ce înseamnă? De-a lungul istoriei şi în toate civilizaţiile majore, căsătoria însemnă uniunea oficială dintre un bărbat şi o femeie în scopul de a face, creşte şi educa urmaşii care să le ducă spiţa mai departe. Simplu, prozaic şi desuet. Căsătoria este actul (nu în sensul de ţidulă eliberată de preot sau primărie) de întemeiere a unei familii, iar familia este piatra elementară pe care se întemeiază clanul, comunitatea, societatea şi civilizaţia. În ce măsură merită să te căsătoreşti – iată o întrebare la care fiecare trebuie să îşi răspundă mai devreme sau mai tîrziu. Fără îndoială, atîta timp cît confortul personal – psihic şi material – şi certitudinea unei ieşiri de urgenţă accesibile primează într-o relaţie, căsătoria este o piatră de moară atîrnată de degetul inelar.
“Nu este ceva prea definitiv, complet, şi irevocabil?” Cînd apare ca o piatră de moară, desigur. Dar există şi un remediu simplu. Nu te căsătoreşti, cu atît mai mult cît căsătoria nu este obligatorie. Zău. Ba mai mult, căsătoria nu este nici definitivă: poate fi desfăcută în orice moment. Desigur, nu cu aceeaşi detaşare cu care ai desface un nod de batistă, dar instituţional căsătoria nu este o capcană fără ieşire.

Uitându-mă astăzi în jurul meu cred că idealurile de realizare personală pe care le are fiecare au secularizat căsătoria. Căsătoria e o stare accesorie pe care, hai să recunoaştem, toţi o amânăm. Totuşi oamenii continuă să se căsătorească mai devreme sau mai târziu, arătând că normativitatea socială a căsătoriei încă se menţine. Cred însă că a dispărut ideea aceea a căsătoriei ca un fel de ancoră individuală, structură stabilă în care pasiunile şi impulsurile fiecăruia se domesticesc. Fericirea a început să depindă de un fel de emotivitate permanentă, dezlegată de reguli şi compromisuri durabile.

Idealurile de realizare personală nu secularizează nimic. Nu există o relaţie de cauzalitate între realizarea personală şi “secularizarea” căsătoriei. Ce este o “stare accesorie” şi cum se accesorizează căsătoria? Cuvinte pretenţioase fără conţinut.
Dacă majoritatea continuă să se căsătorească, în condiţiile în care a dispărut acea idee despre căsătorie iar fericirea a devenit dependentă de “emotivitate permanentă, dezlegată de reguli şi compromisuri durabile”, aceasta poate însemna una din două. Fie majoritatea reuşeşte să adapteze căsătoria la noul concept al fericii (şi atunci, care-i problema), fie enunţul autoarei despre căsătorie şi fericire este doar o proiecţie personală asupra realităţii. Căsătoria şi realitatea sînt prezentate drept antagonice, dar primul caz logic posibil indică o convergenţă, în timp ce al doilea caz indică faptul că opiniile de mai sus despre căsătorie şi fericire nu sînt împărtăşite de majoritate.

Azi, când din cauza căsătoriei homosexuale asistăm la mai multe dezbateri despre funcţia actuală a căsătoriei, poate vom putea să înţelegem mai bine ce e şi în ce anume consistă căsătoria, nu prin ceea ce spun apărătorii ei ci prin ideile acelora care o resping de bună voie.

Tot ce e posibil, dar impresia lăsată de acest paragraf este infirmată de realitate. Homosexualii nu resping căsătoria, dimpotrivă. Vezi agitaţia din jurul Propunerii 8 din statul California: homosexualii vor să se căsătorească, dar majoritatea s-a opus schimbării prin lege a definiţiei tradiţionale a căsătoriei.

Dupa mine, cine vrea, e liber să se căsătorească. Dar se poate trăi în cuplu şi să faci copii chiar dacă nu te căsătoreşti. Nu văd de ce instituţia căsătoriei ar trebui protejată şi cuplurile fără acte n-ar trebui să fie la fel de protejate. Nu credeti ca relaţiile recunoscute de societatea noastră şi onorate cu toate privilegiile sunt doar cele care încătuşează, cele simbiotice, determinate economic? Cea mai generoasă, mai tandră şi mai spontană relaţie intră în şablonul general acceptat când se foloseşte de proptelele, de legalitatea, securitatea şi permanenţa general acceptate. Eu cred că azi mulţi refuză căsătoria preferând legături mai flexibile, substituind comuniunea instituţională cu iubirea.

Serios? Comuniunea instituţională exclude iubirea? Păi, atunci ar fi cazul să formalizăm această axiomă. Ofiţerul de stare civilă poate rezolva prompt confuzia din capul cuplurilor aspirante la comuniune instituţională.
“Vă iubiţi?”
“Da.”
“Atunci îmi pare rău. Aici oficiem numai căsătorii. Pentru iubire aveţi la dispoziţie legături mai flexibile, descrise în această broşură eliberată de Ministerul Protecţiei Iubirii. După ce vă decideţi mergeţi la ofiţerul de stare civilă alternativă, unde puteţi obţine certificatul oficial de necăsătorie.”

Sînt două nivele de discuţie: căsătoria ca opţiune şi experienţă personală şi căsătoria ca instituţie socială.

“Dupa mine, cine vrea, e liber să se căsătorească. Dar se poate trăi în cuplu şi să faci copii chiar dacă nu te căsătoreşti.” Absolut. Merită menţionat şi reversul: oricine e liber să nu se căsătorească, sau să divorţeze. Accentuez acest lucru deoarece afirmaţia generalizatoare “[căsătoria] încătuşează” este ridicolă. Cine se simte încătuşat fie nu se căsătoreşte, fie iese din căsătorie. Nu există nimic inerent în căsătorie, ca instituţie, care să încătuşeze. Cînd baţi un cui şi îţi dai cu ciocanul peste degete, nu ciocanul e de vină.

Însă pentru autoare nu este de ajuns faptul că e liberă să adopte orice aranjament de viaţă în comun cu un partener. Devalorizarea căsătoriei trebuie înfăptuită şi la nivel instituţional.
“Nu văd de ce instituţia căsătoriei ar trebui protejată şi cuplurile fără acte n-ar trebui să fie la fel de protejate. Nu credeti ca relaţiile recunoscute de societatea noastră şi onorate cu toate privilegiile sunt doar cele care încătuşează, cele simbiotice, determinate economic?”

Este vorba despre o devalorizare indirectă, prin relativizare. Dar să răspund la nedumerirea exprimată mai sus. Instituţia căsătoriei are un loc privilegiat în societate deoarece premiza ei este acel “pînă cînd moartea ne va despărţi”. Nu este o premiză abstractă; e cît se poate de explicită şi cunoscută celor care se căsătoresc. Aceştia îşi asumă o povară, un risc şi o responsabilitate mai mari decît cei care preferă “legături mai flexibile”. A încerca să realizezi o familie care să dureze o viaţă presupune efort, compromis, altruism, sacrificiu şi încăpăţînare. Uneori nu iese. Dar toţi cei care încearcă serios acest lucru pun la bătaie întreaga lor fiinţă. Acesta e unul din motivele datorită căruia căsătoria are un loc privilegiat. Cine doreşte “relaţii flexibile” şi caută o fericire “dezlegată de reguli şi compromisuri durabile” e binevenit să urmeze orice cale alternativă. Ba mai mult, are parte şi de urările de succes ale celorlalţi. A te bate însă şi cu pumnul in piept în căutare de recunoştinţă şi recompensă… scuze, dar pînă aici. Un angajament pe viaţă (chiar dacă eşuat pe parcurs) cîntăreşte mai greu decît emotivitatea permanentă şi relaţiile flexibile.

Ar mai fi ceva care deosebeşte instituţia căsătoriei de alte forme de convieţuire. Căsătoria permite întemeierea unei familii tradiţionale, iar aceasta reprezinta cel mai bun mediu pentru dezvoltarea unui copil. Mă refer în general, evident. Două studii din Canada vin în sprijinul a ceea ce empiric se ştie demult:

Why marriage matters – articol din ziarul Ottawa Citizen
Private Choices, Public Costs – How failing families cost us all – primul studiu

Cohabitation not equal to marriage Vanier study reports – sumar al celui de-al doilea studiu
Cohabitation and Marriage: How Are They Related? – al doilea studiu

Children are far better off on all dimensions when they live with their original two parents—provided that these parents are reasonably warm and monitoring and do not engage in conjugal abuse and conflict in front of their offspring (Amato, 2004).
…
Furthermore, conflict aside, even when parents do not judge their marriage to be the happiest, children still benefit from it. What is important to children above all else is the care they receive from their parents—not whether their parents are madly in love with each other. The latter is an adult perspective!
…
Inasmuch as the institution of marriage contributes to the emotional stability and overall well-being of adults and children, it becomes a very functional institution for society. It produces a great deal of social capital and serves as an agency of social control (Laub et al., 1998). Children in married two-parent families acquire more human capital (Coleman, 1988): On average, they drop out of school less, get more education, are less often on welfare than children with only one resident parent or a cohabiting parent (McLoyd, 1998). They are less likely to become delinquent and adult criminals than children with single or cohabiting parents. Later on, they contribute more in taxes than children who are not raised within the context of a parental marriage.
…
“A married couple is a small, all-encompassing health and welfare agency staffed with volunteers. Marriage lowers health care costs, welfare outlays, police and penal institution expenditures. It reduces costs related to alcohol abuse, drug addiction, and STDs. Later on in life, it prevents the hospitalization of many elderly persons who suffer from severe mental and physical disabilities, as they are cared for by their spouses, particularly their wives. Moreover, as married individuals who have children become more vested in their neighbourhood and schools, they contribute to the stability and betterment of their area and of the educational system” (Ambert, 2001:139).

În concluzie, rugămintea mea este următoarea. Fiecare să trăiască după cum îl taie capul, dar nu distrugeţi instituţia căsătoriei.

E pentru copii.

Iată cum sună avertismentul Miranda pe care mulţi îl cunosc deja din filmele şi serialele poliţiste difuzate la noi şi în lumea largă:

“Aveţi dreptul să nu spuneţi nimic. Orice veţi spune poate şi va fi folosit împotriva dumneavoastră într-o curte de judecată. Aveţi dreptul să vorbiţi cu un avocat şi să aveţi un avocat prezent în timpul oricărui interogatoriu. Dacă nu va permiteţi un avocat, vă va fi furnizat unul pe cheltuiala guvernului”.

Când a fost arestat pe 1 martie 2003, Khalid Sheikh Mohammad – organizatorul atacurilor din 9/11 – le-a spus anchetatorilor: “Voi vorbi cu voi tipilor, după ce voi ajunge la New York şi îmi voi vedea avocatul”. Dar lui Khalid Sheikh Mohammad i-a fost repartizat un avocat după ce a fost supus tehnicilor de interogare aspră, cu siguranţă la waterboarding. În urmă “torturii”, cum numeşte Preşedintele Obama tehnicile aspre de interogare, pentru care a existat un aviz de aplicare din partea oficialilor Justiţiei, Khalid Sheikh Mohammad s-a transformat într-o pasăre cântătoare, cu multiple calităţi “artistice”. Atât de multe a avut de spus KSM despre comploturile Al-Qaida că Statele Unite au reuşit să zădărnicească o mare parte din eforturile teroriştilor musulmani. Ghinionul lui Khalid Sheikh Mohammad a fost şansa de a scăpa cu viaţă pentru un număr până acum neprecizat de cetăţeni americani şi alţi occidentali. George Tenet, fostul Director al CIA a scris în memorii:

“Cred că niciunul din aceste succese nu s-ar fi produs dacă l-am fi tratat pe KSM ca pe un criminal cu guler alb – căruia să-i citim drepturile şi căruia să-i dăm un avocat care ar fi insistat la clientul sau să-şi ţină gura”.

Odată cu instalarea lui Obama că preşedinte al Statelor Unite, s-a produs şi o schimbare în modul în care se operează actul de justiţie. FBI-ul a primit un rol major în ceea ce se numeşte acum ”justiţie globala”, iar avertismentul Miranda este citit acum tuturor suspecţilor luaţi prizonieri – în Afganistan, în Irak şi în alte părţi din lume – de agenţii FBI ataşaţi pe lângă forţele armate ale SUA. Conform declaraţiei unui avocat care a lucrat în trecut pentru guvern, citat în aceeaşi postare de pe blogul Weekly Standard, “mirandizarea” serveşte la obţinerea siguranţei că “tratamentul suspectului şi colectarea de informaţii este făcută într-o manieră care va asigura că suspectul poate fi judecat într-o curte americană într-un moment viitor”.

Ceea ce se întâmplă pe teren acum este că suspecţii sunt avertizaţi şi ştiu că pot să îşi ţină gura şi că nimeni nu va face presiuni asupra lor. Foarte interesant este că lucrătorii Crucii Roşii le explică suspecţilor că au drepturi, în special că au dreptul de a nu scoate un cuvânt. Mike Rogers, un fost agent FBI a spus:

“Cand intră într-un centru de detenţie, Crucea Roşie Internaţională a început să le spună oamenilor: Foloseşte-te de opţiune. Spune că vrei un avocat”.

Pe tăcute, Departamentul de Justiţie şi FBI-ul au pus la punct această strategie din momentul în care Obama s-a instalat la Casă Albă. Sentimentele multor specialişti faţă de noile reglementări sunt negative, ei spun că va fi foarte greu, dacă nu chiar imposibil să se mai obţină informaţii valoroase de la adversarii combatanţi sau necombatanţi în momentul arestării pe teatrele de operaţii externe, mai ales în situaţiile specifice războiului de gherilă. FBI-ul exultă iar CIA-ul tace mâlc. Obama şi-a mai pus o coroniţă pe frunte, dar lupta pe terenul informaţiilor va fi din ce în ce mai grea. Măsura mirandizării adversarilor pe câmpul de bătălie îi poate pune în pericol pe militarii americani care nu mai pot fi avertizaţi la vreme de iminenţa unei ameninţări, aşa cum se întâmpla în perioada Bush. Talibanii, qaidiştii, jihadiştii de toate nuanţele ştiu acum că mai au o protecţie în afara celei pe care le-a dat-o Allah: este avertismentul Miranda, dat de trimisul său Obama, care le garantează dreptul la tăcere şi un avocat care îi îndruma cum să scape de justiţie.

suporter al lui Mousavi

Vă las în compania video-urilor – pînă la o mai detaliată analiză:

teheran-dupa-alegeri-1
teheran-dupa-alegeri-2
teheran-dupa-alegeri-3