Minunata Lume Nouă   •   Rezistenţa

Escrocheria păcii

Acest articol de Bruce Bawer a fost publicat recent în revista new-yorkeză City Journal. L-am tradus şi îl reproduc integral în română din două motive.

Citind această carte am descoperit cît de larg răspîndit este anti-americanismului în Europa, cît de avansată este maladia progresismului (amestec de socialism, relativism moral, multiculturalism agresiv) şi cît de periculos e importul de islamism la scară continentală. Am tradus articolul de mai jos şi cu intenţia de a semnala acest autor deosebit. Al doilea motiv e legat de amintirile pe care mi le-au evocat rîndurile lui Bruce Bawer. Ca adolescent şi tînăr adult în anii 70 şi 80 ai României ceauşiste am fost mereu însoţit de propaganda comunistă din şcoală, ziare, cărţi, de la televizor, radio şi locul de muncă. Una din temele repetate obsesiv era pacea. Asemeni altor cuvinte deturnate de comunism înţelesul păcii se schimbase, nu se mai referea doar la absenţa războiului. Pacea se transformase într-un concept stufos explicat sub forma unui scenariu cu eroi pozitivi şi negativi încleştaţi într-o luptă epocală al cărei deznodămînt urma să fie triumful eroului pozitiv şi victoria definitivă a revoluţiei. Eroul pozitiv era URSS ajutat de popoarele prietene din jur, iar eroul negativ era Vestul a cărei căpetenie, America, întruchipa răul absolut. Noi trăiam în pace deoarece cu ajutorul URSS terminasem lupta de clasă şi puteam să ne concentrăm liniştiţi asupra creşterii nivelului de trai. Cei de dincolo trăiau într-un război surd intern datorită luptei de clasă care se ascuţea de la an la an şi frecvent participau la războaie adevărate cerute de logica internă a capitalismului: subjugarea altor ţări pentru acumularea de materii prime şi forţă ieftină de muncă. Însă pacea noastră era o stare nesigură constant ameninţată de maşina de război americană. Fără aripa protectoare a URSS puteam fi oricînd înrobiţi. De fapt URSS — şi într-un sens mai larg comunismul — erau pacea. La polul opus, America şi capitalismul erau sinonime cu războiul.

Bine, bine, dar sîntem în anul 2007. Comunismul s-a prăbuşit în 1989, pînă şi China a adoptat economia capitalistă, iar Cuba şi Coreea de Nord sînt ruinate.

Realitatea e mai perversă. Acest gen de gîndire şi retorică pe care le credeam complet discreditate este foarte la modă în mediile universitare occidentale, mass-media, tot felul de organizaţii internaţionale şi adoptat de majoritatea ONG-urilor care au împînzit societatea civilă. Nu de ieri de azi, de decenii. Eseul lui Bruce Bawer radiografiază acest cancer vechi şi în extindere.

Viitorul rămîne neştiut, însă e constant influenţat de opţiunile noastre. O opţiune încă nedecisă aşteaptă. Libertate sau pace?

Dacă vrei pace, fii pregătit de război. Îndemnul aparţine generalului roman Flavius Vegetius Renatus şi a fost formulat în urmă cu mai bine de 1600 de ani. Sun Ţu a oferit în esenţă acelaşi sfat cu nouă secole mai devreme şi tot lui îi este atribuit aforismul lui Vegetius la începutul unui film pe care l-am văzut recent la Centrul Nobel pentru Pace din Oslo. Însă filmul citează această zicală străveche doar pentru a o contrazice. După ce serveşte o istorie pervers alterată a Războiului Rece, a cărei idee vîrf de lance este că mişcarea pentru pace a făcut să cadă zidul Berlinului, filmul se încheie cu o concluzie care răstoarnă complet intuiţia lui Vegetius: “Dacă vrei pace, pegăteşte-te pentru pace.”

Acestea se vor vorbe înţelepte, un motto al noului mileniu. De fapt este o dorinţă manifestată într-o gîndire care nu decurge logic din istoria Războiului Rece sau a oricărui alt război. Lecţia adevărată a Războiului Rece este aceeaşi cu învăţămintele lui Sun Ţu şi Vegetius: conflicte au loc şi puterea contează. Este mai bine să fii puternic decît slab. Eşti mai în siguranţă cînd alţii ştiu că eşti pregătit să te ridici pentru cauza ta decît atunci cînd te lauzi cu propria neputinţă sau lipsă de apărare. Nu e nimic misterios în legătură cu acest adevăr. Si totuşi e negat nu numai de filmul Centrului pentru Pace dar şi de mişcarea alarmantă şi în creştere rapidă simbolizată şi promovată de acest Centru.

Să o numim escrocheria păcii.

Pentru început e nevoie să clarificăm două lucruri despre această mişcare. În primul rînd, este opusă oricăror valori Occidentale – libertate, economie de piaţă liberă, individualism – şi dispreţuieşte America, simbolul şi apărătorul suprem al acestor valori. În al doilea rînd, nu e vorba despre o mînă de Quakeri naivi, ci despre o mişcare de profesionişti versaţi si ambiţioşi deja instalaţi confortabil la ONU, UE şi în numeroase organizaţii non-guvernamentale care desfăşoară o campanie agresivă, încă nedetectată de radarul presei, de a înfiinţa un Minister al Păcii în Statele Unite. Susţinută de Dennis Kucinich, deputatul Democrat de Ohio şi alţi 60 de co-susţinători, Rezoluţia Congresională 808 ar autoriza un Ministru al Păcii să “înfiinţeze o Academie a Păcii”, să “dezvolte un curriculum al educaţiei pentru pace” în şcoli şi licee şi să aloce “burse pentru departamente de studii dedicate păcii” în cadrul universităţilor. Odată aprobată, această măsură ar catapulta mişcarea studiilor dedicate păcii într-o poziţie extraordinară de influenţă naţională şi internaţională.

Conturul escrocheriei păcii nu e uşor de definit. Cuprinde o serie de “institute ale păcii” şi “centre ale păcii” din SUA şi Europa, plus alte sute de programe universitare dedicate studiului păcii. Aşa cum Ian Harris, Larry Fisk şi Carol Rank subliniază într-o descriere sumară şi binevoitoare a acestor programe, e greu de estimat cîte există — în parte deoarece sînt adesea intitulate altfel, cum ar fi “studii de securitate” sau “educaţia drepturilor omului”, în parte deoarece numeroşi “profesori care introduc materiale dedicate păcii în cursurile lor nu oferă cursuri care menţionează pace în titlu” şi în final deoarece “mai multe colegii mici de profesii liberale cer studenţilor din primul an să absolve în prealabil un curs introductiv impregnat cu teme dedicate păcii şi dreptăţii.” De asemenea, numeroase şcoli primare şi generale predau materii cu conţinut pacifist într-o formă sau alta.

Absolvenţi ai acestui gen de studii ajung să lucreze în servicii de asistenţă socială, biserici, organizaţii locale de asistenţă medicală sau ca mediatori de dispute familiare şi între colectivităţi. Cea mai importantă parte a mişcării constă însă în programele aparent dedicate relaţiilor internaţionale. Părintele fondator este Johan Galtung, un profesor norvegian în vîrstă de 77 ani, care în 1959 a pus bazele Institutului Internaţional de Cercetare pentru Pace şi cinci ani mai tîrziu Jurnalului de Cercetare pentru Pace. Invariabil descris în presă drept un apărator charismatic şi venerabil al decenţei, Galtung a fost de fapt toată viaţa un inamic al libertăţii. În 1973 tuna şi fulgera că “realitatea grotescă a timpului nostru” era — nu Gulagul sau Revoluţia Culturală, ci “fascismul structural” al Vestului. A taxat America drept o “ţară ucigaşă” acuzînd-o de “terorism de stat neo-fascist” şi a profeţit cu plăcere cum va însoţi curînd Marea Britanie “în cimitirul imperiilor.”

Nefiind nici un admirator al Angliei, Galtung i-a acuzat pe “anglo-americani” că încearcă să “oprească vîntul.” În viziunea sa, opoziţia SUA şi a Marii Britanii faţă de tendinţe politice şi militare periculoase produce nenorocire — Milošević, Saddam şi Osama sînt doar direcţia din care bate vîntul. Gîndirea lui Galtung duce inexorabil la concluzia că trebuie să nu te împotriveşti tiranilor. În acest sens i-a îndemnat pe unguri să nu opună rezistenţă armatei sovietice în 1956, iar părerile sale despre cel de-al doilea război mondial sugerează că ar fi preferat dacă Aliaţii l-ar fi lăsat pe Hitler să ducă la bun sfîrşit exterminarea evreilor şi să invadeze Anglia.

Chiar dacă în opinia lui Galtung anihilarea oraşului Washington, D.C., ar fi o pedeapsă echitabilă pentru imaginea arogantă pe care America o are despre sine, de “model pentru toată lumea”, anumite ţări le-a considerat mereu drept demne de emulaţie — între acestea URSS-ul lui Stalin, despre a cărei economie a prezis în 1953 că în viitorul apropiat o va depăşi pe cea vestică. Galtung este şi un admirator al Cubei lui Castro, pe care a lăudat-o în 1972 pentru “eliberarea de sub jugul imperialist”. Cel puţin nimeni nu îl poate acuza că îşi ascunde prejudecăţile. În 1973, explicînd politica globală într-o publicaţie pentru copii, a descris SUA şi Europa de Vest drept “ţări vestice bogate şi creştine” care declanşează războaie pentru a acapara materii prime şi pieţe de desfacere: “Un asemenea sistem economic se numeşte capitalism şi cînd este astfel răspîndit în alte ţari se numeşte imperialism.” În 1974 a ironizat sarcastic obsesia Vestului cu “personaje elitiste persecutate” ca Soljeniţin şi Saharov. Treizeci de ani mai tîrziu, în urma bombardamentului din Kosovo şi a invadării Afganistanului şi Irakului, a comparat SUA cu Germania nazistă. Pentru Galtung, un război care eliberează nu se deosebeşte de unul care înrobeşte.

Naţiunea lui favorită? China din perioada Revoluţiei Culturale. Cu ocazia unei vizite Galtung a concluzionat: chinezii iubesc viaţa sub Mao, în fond toţi erau “drăguţi şi zîmbeau”. Chiar dacă “reprimantă într-un anume sens liberal”, China lui Mao era “infinit de eliberatoare privită din multe alte perspective pe care teoria liberală nu le-a înţeles niciodată”. De ce: China a demonstrat că “întreaga teorie despre sensul unei ’societăţi deschise’ trebuie rescrisă şi probabil şi teoria ‘democraţiei’ — va trece mult timp pînă cînd Vestul va fi dispus să considere China drept un profesor maestru în astfel de subiecte.”

Galtung a rămas constant de-a lungul deceniilor. Recent a ţinut o prelegere în care a lansat tot felul de acuzaţii extreme referitoare la refuzul Americii de a negocia cu Saddam, planuri secrete de declanşare a unui război în Azerbaijan, nazişti în departamentul de stat, responsabilitatea CIA pentru 6 milioane de asasinate clandestine, etc. Cu aceeaşi ocazie a cerut şi înfiinţarea unui Comitet Irakian pentru Adevăr şi Reconciliere — care să se ocupe de crimele Americii, nu ale Baath-iştilor.

Felul în care Galtung se foloseşte de cuvîntul “pace” pentru a legitimiza totalitarismul este o veche tradiţie comunistă. În august 1939, cînd naziştii şi sovieticii au semnat un pact de neagresiune, aceeaşi stalinişti vestici care anterior clamau pentru război iîmpotriva Germaniei au schimbat brusc foaia şi au început să laude pacea. (Staliniştii s-au întors la vechea partitură după ce Hitler a invadat Rusia, solicitînd Vestului să-l ajute pe Stalin.) Pe scurt, invocarea păcii era în realitate despre simpatiile pro-comuniste, nu pacifiste. Aceeaşi suporteri au continuat la fel şi după război cînd au încercat din răsputeri să confere o spoială de respectabilitate regimului monstruos al lui Stalin şi i-au denunţat pe anti-comunişti drept cripto-fascişti provocatori de război. “Conferinţe de pace” şi “comitete prieteneşti” atrăgeau hoarde de fraieri care nu pricepeau că noii lor “prieteni” nu erau ruşi obişnuiţi ci temnicerii ruşilor obişnuiţi — şi că acele comitete nu aveau drept scop “prietenia” ci înşelăciunea, exploatarea şi spionajul.

Persoanele din conducerea programelor actuale de studii ale păcii reprezintă fidel tendinţele iliberale şi anti-americane ale acestei mişcări. Directorul programului Purdue este editor asociat la Marxismul Astăzi, o colecţie de eseuri elogiind socialismul. Secretarul studiilor pentru pace de la Brandeis a justificat atentatele sinucigaşe, directorul de programe de la Universitatea Missouri a autorizat distribuirea de e-mailuri îndemnînd studenţii şi cadrele didactice să boicoteze orele de clasă în semn de protest faţă de invazia din Irak, iar alt director de programe, la Universitatea Maine, crede că “omenirea este de secole într-o stare de dezechilibru” şi că “ocazia unică a noului secol constă în crearea unui echilibru şi armonii între yin şi yang, între energiile masculine şi feminine.” (Jargonul studiilor pentru pace amestecă frecvent marxism şi pălăvrăgeală New Age.)

Învăţăturile acestor indivizi sînt credincioase inspiraţiei anti-occidentale a lui Galtung. În primul rînd accentuează ideea că răul suprem al lumii este capitalismul — deoarece duce la imperialism care la rîndu-i generează război. Prezentarea capitalismului în manualul larg întrebuinţat Pace şi Studii Conflictuale de David Barash şi Charles Webel (ediţia 2002) se sprijină masiv pe Lenin, care “a susţinut faptul că numai revoluţia — nu reforma — e în stare să lichideze înclinarea capitalismului către imperialism şi în consecinţă spre război” şi pe Galtung, care a revizuit teoriile lui Lenin pentru a include şi imperialismul “indirect” al Americii. Studenţii îşi formează o imagine a economiei mondiale bazată pe principiul de sumă nulă — unele ţări şi naţiuni sînt sărace deoarece altele sînt bogate — şi învaţă că bunastarea americană rezultă exclusiv din exploatare. Ca atare, americanii sînt responsabili de sărăcia mondială. Dacă ipostaza profesorilor îndesînd absurdităţi anticapitaliste în minţile copiiilor privilegiaţi evocă imaginea clasică a liberalului aruncînd cu pietre in propria casă, consideră şi acest aspect: cea mai proeminentă instituţie americană a escrocheriei păcii este Institutul de Studii Internaţionale pentru Pace Joan B. Kroc din cadrul Universităţii Notre Dame, stabilit prin zestrea financiară asigurată de văduva lui Ray Kroc, fondator McDonald’s, simbol suprem al răului corporatist american. Apropo, în 2004 institutul Kroc l-a invitat pe savantul islamist Tariq Ramadan să se alăture corpului didactic, însă racolarea a eşuat întrucît viza de intrare i-a fost refuzată datorită intervenţiilor publice anterioare în calitate de apărător al terorismului.

Studenţii cursurilor de pace descoperă şi cum să gîndească în termeni de “cultură adîncă”. Cum să previi, de exemplu, un război între SUA şi Irakul lui Saddam? Răspuns: examinează cultura adîncă a fiecărei ţări — trăsăturile psihosociale fundamentale, bune şi rele — dacă vrei să înţelegi motivele. Conform acestui bestiariu americanii sînt războinici şi obsedaţi de bani, iar irakienii religioşi şi mîndri. Bineînţeles că sumarul culturilor adînci propus de escrocheria păcii este defavorabil Vestului. Metoda culturii adînci evită denumirea tiranilor sau teroriştilor drept “răi” — deoarece în spatele fiecărei atrocităţi se află o revendicare legitimă pe care mediatorul de pace trebuie să o localizeze astfel încît toate părţile implicate să se poata întîlni la masa tratativelor pe picior de egalitate morală. De exemplu, SUNY Binghamton oferă un curs de studii pentru pace în intenţia de a “ajunge la o înţelegere a violenţei contemporane în contextul dimensiunilor ideologice, culturale şi structurale prin îndepărtarea de utilizarea conceptelor ‘rău’, ‘inuman’ şi ‘necivilizat’ în rol de categorii analitice.”

Pentru escrocheria păcii, a ucide inocenţi cu sînge rece înseamnă a cumpăra dreptul la dialog, negocieri, concesii — şi putere. Astfel, studenţii învaţă să identifice grupurile de “insurgenţi” sau “militanţi” cu populaţiile pe care acestea pretind că le reprezintă. În urmă cu cîţiva ani o organizaţie pentru pace intitulată Transcend a echivalat cerinţele grupului terorist basc ETA cu “dorinţele poporului basc”, ca şi cum un “popor” ar fi un grup monolitic al cărui purtător de cuvînt este o bandă de criminali. Reproşurile făcute de Transcend în legătură cu “atitudinea de blocadă” a guvernului spaniol — adică refuzul de a ceda în faţa pretenţiilor teroriste — şi referitoare la lipsa de “obiectivitate” a presei spaniole — adică refuzul de a adopta o poziţie de mijloc între societatea spaniolă şi teroriştii de la ETA — fac parte din meniul standard al escrocheriei păcii. În mod similar, “experţii păcii” s-au exprimat de parcă Irak ar fi fost echivalent cu Saddam şi partidul Baath, excluzîndu-i complet pe şiiţii şi kurzii pe care regimul lui Saddam i-a subjugat, torturat şi măcelărit.

Reţetele de pace care decurg dintr-o astfel de gîndire par elaborate nu doar în scopul de a propti opresiunea existentă, ci de a o spori. Dacă regimurile democratice ar urmări cu consecvenţă recomandările escrocheriei păcii, rodul pe care l-ar culege ar fi genul de pace care se găseşte azi în Havana sau Pyongyang.

Escrocheria păcii susţine că vina morală profundă a Vestului, desprinsă din istoria colonialismului şi a exploatării economice, îl privează de orice drept de a judeca ţări sau indivizi din alte părţi ale lumii. În plus, societăţile ne-vestice au suferit atît de mult sub exploatarea vestică încît orice nedreptate comisă de acestea este o încercare legitimă de a redobîndi demnitate, obţine justiţie şi exercita răzbunare. Terorişti din lumea a treia au luat ostatici americani? Ei şi… ca americani sînt complici ai unui sistem care de mult timp produce “violenţă structurală” (sau “terorism structural”) împotriva săracilor din lumea a treia. Donald Rothberg de la Institutul Saybrook din San Francisco explică: “Folosind termenul ‘violenţă structurală’ identificăm fenomene violente care de obicei nu sînt considerate drept violente, cum ar fi dominarea economică a Vestului.”

Această predispoziţie mentală îi determină pe profesorii păcii să acuze America de “terorism statal”, să-l numească pe George W. Bush “cel mai depravat terorist al lumii” şi să-i caracterizeze pe cei omorîţi în Turnurile Gemene drept opresori care, lucrînd pentru bănci de investiţii şi firme de comerţ la bursă, sînt în ultimă instanţă responsabili de propria moarte. De exemplu, Barash şi Webel scriu cu afecţiune despre “oamenii frustraţi, sărăciţi şi înfuriaţi… care consideră Statele Unite drept o ţară teroristă” şi pentru care “atacurile împotriva civililor americani au fost îndreptăţite” deoarece nu există o deosebire “între un ‘stat terorist’ şi cetăţenii care susţin acel stat.” Tot ei citează aprobator afirmaţia lui Osama bin Laden conform căreia pentru numeroşi oameni “deposedaţi americanii sînt cei mai dăunători terorişti ai lumii” — de aceea invitîndu-i pe studenţi să-l considere pe Osama drept un autentic purtător de cuvînt al “deposedaţilor”. Luînd cuvîntul cu ocazia primei aniversări a atacurilor de pe 11 septembrie, George Wolfe de la Universitatea Ball State a sugerat că “ar trebui să medităm la ceea ce am înfăptuit ca americani pentru a fi atras asupra noastră o ură aşa de mare.” David Cortright, de la Institutul Kroc, e de acord: “Avem obligaţia să ne întrebăm… ce au făcut Statele Unite ca să atragă o asemenea furie.”

Pe scurt, America este sursa problemelor mondiale. Rolul pozitiv al Americii de far călăuzitor pentru generaţii de imigranţi sau de apărător al libertăţii în perioada celui de-al doilea război mondial şi a războiului rece este discreditat în lumea studiilor pentru pace. Toate atrocităţile contemporane (Gulagul, Revoluţia Culturală, genocidele din Cambogia, Bosnia, Ruanda şi Sudan) sînt ignorate, minimalizate sau — în cazul 9/11 — transformate în culpe americane.

Un motiv recurent al studiilor pentru pace afirmă că adversarii SUA sînt menţinuţi intenţionat pentru a justifica cheltuielile militare. Conform unui articol din anul 2000 semnat de Michael Klare, profesor la Hampshire College, Pentagonul ar fi regretat perspectiva păcii între cele doua Coree deoarece “ar elimina cel mai ameninţător adversar dintre statele chipurile ‘rătăcite’” şi astfel “ar pune în pericol… viitoare aplicaţii militare”. (Pentru Klare, Coreea de Nord nu este un stat rătăcit.) Matthew Evangelista, director al programului de studii pentru pace de la Universitatea Cornell, blamează Ministerul Apărării pentru declanşarea şi întreţinerea Războiului Rece şi susţine că sfîrşitul a fost posibil numai datorită unui Gorbaciov sensibil şi iluminat care “a urmat sfatul activiştilor transnaţionali pentru pace”. Există tentaţia de a gîndi că nimeni nu ar putea lua în serios un astfel de nonsens. Însă nu uitaţi, zidul Berlinului a căzut în 1989 iar generaţia care începe colegiul în 2007 s-a născut în 1990. Aceşti studenţi nu au memoria Războiului Rece — sînt o ţintă ideală pentru dezinformare.

Referitor la felul în care America răspunde terorismului, Barash şi Webel rezumă perfect opiniile a numeroşi profesori de cursuri dedicate păcii: “O perspectivă pacifistă condamnă nu numai atacurile teroriste, dar şi orice replică violentă.” Cum ar trebui democraţiile să răspundă agresiunii? Prin dialog. Cu concesii. Formulînd scuze. Episodul capitulării din 1938 a lui Neville Chamberlain în faţa lui Hitler la München ne-a învăţat — sau ar trebui să ne înveţe — că împăciuitorismul doar amînă răfuiala finală şi dă timp duşmanului să îşi întărească forţele. Succesul escrocheriei păcii este fundamentat pe uitarea completă a acestui fapt. Morala învăţată de studenţii cursurilor de pace după lecţia celui de-al doilea război mondial constă în însăşi oroarea războiului şi nevoia de a preveni orice război prin toate mijloacele posibile — acelaşi lucru pe care Chamberlain credea ca îl pune în practică la München. Ceea ce învaţă studenţii păcii este opusul adevăratei lecţii a războiului.

Bloggerul corespondent de război Frank Martin descrie vizita sa la cimitirul militar din Arnhem, Olanda, unde un ghid adolescent povestea despre soldaţii Aliaţi: “… luptau pentru poduri; ce prostie, cum puteau să lupte pentru aşa ceva.” Martin s-a simţit jignit: “Am încercat să-i explic că acei soldaţi nu au luptat pentru poduri, ci pentru libertatea lui şi a familiei sale.” Acel adolescent a articulat exact tipul de gîndire pe care profesorii păcii încearcă să îl inculce studenţilor lor — şi anume că libertatea este în cel mai bun caz un lucru supraevaluat care obstrucţionează obţinerea păcii şi în cel mai rău caz o minciună, iar cei care insistă asupra ei sînt fie propagandişti americani sau fraieri păcăliţi de propaganda lor. În luna martie a acestui an Yusra Moshtat, asociat al Fundaţiei Transnaţionale pentru Cercetarea Păcii şi Viitorului, şi Jan Oberg, director al fundaţiei, au scris: “cuvinte ca democraţie şi libertate sînt înşelătoare, travestiuri sau negaţii.” Iar cu ocazia unei cuvîntări din 1997 la o fundaţie texană pentru pace, Oscar Arias, fost preşedinte al Costa Rica şi fondator al propriei fundaţii pentru pace, a calificat preocuparea americană cu subiectul libertate contra tiranie drept “depăşită”, “simplistă” şi mai ales “periculoasă” întrucît ar putea duce la război. Cu alte cuvinte, nu te îngrijora prea mult de libertate dacă vrei să asiguri pacea. Calmează tirania, accept-o, strînge-o în braţe — şi nu va mai fi război.

Aceasta este esenţa mesajului escrocheriei păcii — iar studenţii sînt notaţi funcţie de asentimentul în a-l reproduce. Asta deoarece profesorul, în timp ce argumentează pentru punctul de vedere al teroristului care merită respect la masa de negocieri, arareori tolerează păreri diferite în clasă. Educaţia adevărată expune studentul la o gamă largă de de idei şi îl antrenează să gîndească critic în raport cu toate ortodoxiile. Studiul păcii respinge de regulă interogarea propriei ideologii călăuzitoare.

Să luăm cazul lui Brett Mock, care descrie în revista FrontPage cursul de studii de pace luat în 2004 la Universitatea Ball State — “mai degrabă îndoctrinare decît educaţie” “menită să delegitimizeze complet folosirea armatei pentru apărarea ţării noastre”. Profesorul George Wolfe “nu a permis nici un studiu serios al motivelor care ar justifica folosirea forţei în caz de atac” şi se aştepta de la studenţi să “repete papagaliceşte puncte de vedere cu care nu eram de acord”. Mai mult, pentru obţinerea notei maxime studenţii trebuiau să “mediteze la centrul Studiilor Pentru Pace”, să “frecventeze şedinţele Societăţii Inter-Culte” sau să se înroleze în Lucrătorii Păcii — grup întemeiat de Wolfe care, în declaraţia Sarei Dogan de la asociaţia Studenţi Pentru Libertate Academică, “face parte dintr-o coaliţie de grupuri radicale incluzînd Asociaţia Studenţilor Musulmani… şi Liga Tinerilor Comunişti”. Kyle Ellis, alt student la Ball State, a adăugat: “Wolfe a cerut studenţilor să fie prezenţi la vizionarea filmului de propagandă anti-război intitulat Dezvelit: Întregul adevăr despre războiul din Irak, fără să ofere materiale critice la adresa filmului sau care să reprezinte alte puncte de vedere.”

Apoi este şi Andrew Saraf care în 2006 a contestat public caracterul părtinitor al unui curs de pace predat la liceul său din Bethesda de Colman McCarthy, autor de editoriale la ziarul Washington Post. “Clasa e condusă de o persoană cu o agendă politică. Colman vrea să-i înveţe pe elevi modalitatea ‘corectă’ de a gîndi furnizînd date denaturate.” McCarthy a admis cu mult timp în urmă caracterul părtinitor al cursului său şi critica îl lasă rece: “Alţi profesori mi-au sugerat de-a lungul anilor să introduc în cursurile mele ceea ce ei numesc ‘echilibru’, să dau studenţilor mei acces la ‘cealaltă concepţie’. N-am ştiut niciodată ce înseamnă aşa ceva. Să le recomand studenţilor mei să citească Carl von Clausewitz după ce le cer să-l studieze pe Gandhi? După eseul lui Martin Luther King împotriva războiului din Vietnam să citească şi memoriile lui Colin Powell în favoarea războiului din Golful Persic? După opiniile opuse pedepsei capitale formulate de judecătorii la Curtea Supremă William Brennan şi Thurgood Marshall să le cer să citească şi pe cele favorabile formulate de George W. Bush şi Saddam Hussein? După relatarea felului în care o femeie care s-a apărat fără violenţă de un violator să le cer şi perspectiva violatorului?” (A se observa în treacăt juxtapunerea facilă a lui Bush cu Saddam.)

Mock şi Saraf sînt excepţii — studenţi care pun întrebări. Profilul tipic al studentului înrolat în cursuri de pace poate fi conturat citind mărturiile publicate online de studenţii şi absolvenţii acestor numeroase programe. Aceeaşi poveste se repetă frecvent: educaţie privilegiată, curiozitate faţă de alte culturi, vizita într-o ţară din lumea a treia unde sărăcia şochează, chiar transformă studentul (“Eu … nu voi fi niciodată acelaşi după ce am trăit în Honduras”) iar în final promptitudinea de a îngurgita explicaţia profesorilor de pace — anume, totul e vina Americii — şi zelul de a înfăptui schimbări revoluţionare. Pentru numeroşi studenţi este evident, sînt ruşinaţi de originea americană. O studentă enumerîndu-şi aspiraţiile, scrie: “Mă imaginez americancă fără a fi stînjenită din acest motiv.” Se autopercep mai degrabă drept “cetăţeni globali”.

Cu cît cineva se consideră mai degrabă un cetăţean global, cu atît se consideră mai puţin un cetăţean american loial Constituţiei şi libertăţilor garantate de aceasta. Fiecare nou cetăţean global îşi transferă loialitatea către escrocheria păcii. Nu e de mirare că adeseori aceşti studenţi sună ca membrii unui cult: “Mi-am consacrat pasiunea, dedicaţia şi energia veşnică Programului Păcii şi luptei continue pentru o lume mai paşnică.” Pentru ei lumea a devenit limpede (“Militarismul Global şi Supravieţuirea Omenirii… mi-au permis să analizez felul în care agenda militară a SUA neagă drepturile indigene şi zdrobeşte speranţa oamenilor în justiţie socială pe tot globul”), dar nu fac altceva decît să regurgiteze clişee ideologice.

Citind aceste istorii personale mi-am amintit cum eram la 17 ani. Nu fusesem niciodată în afara Americii de Nord, dar eram atent la ora de istorie şi fiind curios citisem Înălţarea şi Căderea celui de-al Treilea Reich, Baby Yar, 1984, seria Înăuntru a lui John Gunther, cîteva cărţi despre URSS şi multe altele. Aveam un unchi care fusese prizonier într-un lagăr nazist, o bunică poloneză care se simţea binecuvîntată să fie cetăţean american şi nu vasal sovietic şi un coleg de şcoală cubanez al cărui tată jurnalist fusese torturat de Castro şi îşi pierduse vederea. Ştiam ce înseamnă totalitarismul. Însă tinerii atraşi de escrocheria păcii nu au habar de nimic înainte de vizitele în Haiti, Ghana sau alte locuri. Iar cursurile de pace şi aventurile internaţionale nu îi ajută prea mult să-şi dea seama de realitate. O studentă a păcii de la Universitatea McGill, rememorînd practica ei cu un “ONG cubanez” (de parcă ar exista aşa ceva!), îşi aduce aminte cu entuziasm de participarea la “cea mai mare demonstraţie din istoria Cubei”. Nu dă detalii, însă e o referinţă clară la un protest organizat de guvern împotriva embargoului comercial american. Această tînără naivă nu realizează felul în care o dictatură s-a folosit de ea.

Pentru canadianul Davis Aurini, care într-un e-mail din mai 2007 s-a declarat “profund decepţionat” de experienţa cursurilor pentru pace, colegii săi naiv socialişti erau cel puţin la fel de problematici ca profesorii. Un profesor ridiculiza constant “ştiinţa şi cunoaşterea” Vestică: la fiecare citat dintr-un autor vestic adăuga batjocoritor “Aşa mi-a spus” apoi bătea din palme, repeta “Aşa mi-a spuuus” şi repeta aplauzele. Explicaţia lui Aurini: “Probabil se credea un fel de spiritualist nativ indian”. Orele de curs nu erau “altceva decît divagaţii incoerente împotriva a orice, fie şi numai tangeţial, militar sau Vestic. Iar studenţii se dădeau în vînt după aşa ceva”.

George Orwell ar fi înţeles bine atracţia exercitată de escrocheria păcii asupra tinerilor privilegiaţi. După cum observa în 1941 “Pacifismul de gen întoarce-şi-celălalt-obraz se dezvoltă din abundenţă numai în rîndul claselor prospere sau printre muncitorii care într-un fel sau altul s-au debarasat de propria clasă. Adevărata clasă muncitoare… nu e niciodată veritabil pacifistă deoarece experienţa vieţii a învăţat-o altceva. Ca să renegi violenţa e necesar să nu ai deloc experienţa violenţei.” Dacă atîţia tineri americani cresc insulaţi de realităţile pe care Vegetius şi Sun Ţu le-au elucidat cu secole în urmă, devenind astfel ţinte uşoare ale escrocheriei păcii, aceasta se datorează succesului înregistrat de lucrurile pe care escrocheria păcii le dispreţuieşte cel mai mult — capitalismul american şi starea de pregătire militară a Americii.

Partea alarmantă este că aceşti studenţi nu au de gînd să-şi petreacă vieţile undeva în Nepal contemplînd pacea, armonia şi indivizibilitatea umană. Intenţia lor este să remodeleze lumea. Se pregătesc să devină politicieni, diplomaţi, birocraţi, jurnalişti, avocaţi, profesori, activişti. Vor aduce cu ei în aceste poziţii istoria deformată şi corcitura de ideologie înmînate de profesorii lor. Carierile lor vor avansa, iar influenţa escrocheriei păcii va creşte. Pe măsură ce acest proces capătă amploare, fundaţia libertăţii cedează.

Ion Pacepa explică mişcările din culisele protestelor pacifiste ale anilor 60:
Kerry’s Soviet Rhetoric

Mişcarea pentru pace în anii 60:
click pe imagine pentru video

© 2007-2010 patruped:bun biped:rău
Ce-ai luptat azi împotriva încălzirii globale?