Skip to content

A mai murit (de foame) un nord-coreean

O catastrofă naturală poate secera mii de vieţi în câteva minute sau în câteva ore, aşa cum s-a întâmplat zilele trecute în nefericita Birmanie. Cineva îi plânge, cineva îi regretă, poate că se putea face ceva, cine ştie, pentru a micşora proporţia acestei catastrofe.

Victimele ciclonului birmanez au fost prea multe ca să fie luată în seamă moartea unui singur amărât. Un biet nord-coreean uitat fără mâncare pe o insulă rusească. Ca într-un banc. Una din tragicele consecinţe ale existenţei unui regim criminal, regimul comunist al lui Kim Jong Il, urmaşul lui Kim Ir Sung, ce va fi urmat de Kim Jong Chol, ce va fi urmat de un alt Kim, cu certitudine.

Continuare ›

2008 05 09 Francesco Minunata Lume Nouă
 Comentarii (2)

1948, Israel şi palestinienii

Israel a împlinit 60 de ani de existenţă în această săptămînă. Efraim Karsh, istoric şi profesor la King’s College, Londra, a publicat în revista Commentary un articol despre formarea statului Israel. În introducere, profesorul Karsh reiterează atitudinea lumii arabe şi a unor segmente importante de opinie publică occidentală faţă de statul evreu si rezumă principalele acuze aduse actului de fondare de acum şase decenii.

Sixty years after its establishment by an internationally recognized act of self-determination, Israel remains the only state in the world that is subjected to a constant outpouring of the most outlandish conspiracy theories and blood libels; whose policies and actions are obsessively condemned by the international community; and whose right to exist is constantly debated and challenged not only by its Arab enemies but by segments of advanced opinion in the West.

During the past decade or so, the actual elimination of the Jewish state has become a cause célèbre among many of these educated Westerners. The “one-state solution,” as it is called, is a euphemistic formula proposing the replacement of Israel by a state, theoretically comprising the whole of historic Palestine, in which Jews will be reduced to the status of a permanent minority. Only this, it is said, can expiate the “original sin” of Israel’s founding, an act built (in the words of one critic) “on the ruins of Arab Palestine” and achieved through the deliberate and aggressive dispossession of its native population.

Profesorul Karsh analizează şi demontează o serie de mituri încetăţenite referitoare la perioada interbelică a stabilirii imigranţilor evrei în Palestina şi la exodul populaţiei arabe din statul Israel de abia format — sînt prezentate în special relaţiile dintre evrei şi palestinieni şi felul în care imigranţii evrei s-au stabilit în Palestina, demontînd mitul conform căruia arabii localnici ar fi fost deposedaţi abuziv de proprietăţile lor (vezi şi acest comentariu). În ce priveşte exodul masiv al localnicilor arabi din nou înfiinţatul stat Israel, acesta nu a rezultat în urma unei politici sioniste deliberate de a purifica etnic Israelul, ci a fost activ încurajat de lideri locali arabi şi de statele arabe din zonă, determinate să împiedice existenţa unui stat evreu în Orientul Mijlociu.

Documentarea istorică este impecabilă.

The recent declassification of millions of documents from the period of the British Mandate (1920-1948) and Israel’s early days, documents untapped by earlier generations of writers and ignored or distorted by the “new historians,” paint a much more definitive picture of the historical record. They reveal that the claim of dispossession is not only completely unfounded but the inverse of the truth. What follows is based on fresh research into these documents, which contain many facts and data hitherto unreported.


1948, Israel, and the Palestinians — The True Story

2008 05 09 emil De Referinţă
 Comentarii (41)

Ne va salva frumuseţea?

Torino, oraşul al cărui nume este asociat cu uzinele FIAT, locul în care se ţine un prestigios târg internaţional de carte - Fiera Internazionale del Libro - anul acesta pe parcursul a cinci zile, între 8 si 12 mai. Tema ediţiei 21 din 2008 poartă titlul “Ci salvera la bellezza”, adică “Frumuseţea ne va salva”, un titlu ce ne poartă către o întrebare pe care o adresează un personaj prinţului Miskin din romanul Idiotul de Dostoievski. “Frumuseţea va salva lumea?”, această întrebare vrea să incite la dezbatere, la confruntarea unor păreri, la definirea frumuseţii şi la determinarea graniţelor ce o separă de urât, deoarece “estetica este strâns legată de etică”, după cum este scris în prezentarea online.

Continuare ›

2008 05 07 Francesco Rezistenţa
 Comentarii (15)

A căzut o stea a învăţămîntului palestinian

…răpusă în floarea vieţii de maşina de război sionistă. Awad al-Qiq, profesor de fizică la o şcoală din Gaza finanţată de ONU, s-a stins tragic din vaţă la numai 33 de ani, în urma unui atac cu rachete israelian.

… Qiq, a physics graduate with eight years’ experience of teaching at UNRWA [Agenţia ONU pentru refugiaţii palestinieni, n.t] schools, was also described by colleagues as a rising star in education. Relatives said he was promoted to run the school last year, with the title of deputy headmaster.

Bunul profesor lasă în urmă o naţiune îndurerată şi o familie devastată.

Qiq’s sister said his wife and five children were worried by the lack of news on any pension payment: “Awad did a lot for UNRWA,” she said. “The family hoped UNRWA would support them.”


Continuare ›

2008 05 06 emil Religia Păcii™
 Comentarii (1)

Ken cel Roşu, Brown cel Verde şi Boris Bufonul

Iată că s-s produs o a gaură în norii laburişti de deasupra Londrei, oraşul poreclit Londoninstan de gurile-rele franţuze. Biografia lui Ken Livingstone sau Red Ken pentru amici, născut din părinţi proletari (dansatoare plus marinar, combinaţie net anti-aristocratică) în anul 1945 (când conservatorii lui W. Churchill pierdeau alegerile după câştigarea războiului), este un model al anti-modelului.

La 11 ani nu reuşeşte să treacă examenul 11-Plus (pentru elevii care terminau clasele elementare) dar se fofilează cu examenul O-levels şi ajunge cumva tehnician după ce a spălat (ca spălător calificat) importante suprafeţe din geamurile capitalei. Lucrează 8 ani ca tehnician într-un centru de studiere a cancerului între anii 1962 şi 1970, şi cea mai mare realizare a sa este că a descoperit în 1968 tumoarea numită Partid Laburist. Erau vremuri tulburi pentru partidul clasei muncitoare căruia i se răriseră îngrijorător rândurile, dar astea erau vremuri de aur pentru pescuitorii în zoaiele de la spălatul geamurilor. În 1971 Ken devine consilier în cartierul Lambeth, zonă unde s-a născut şi îşi descoperă în mod neaşteptat marile sale talente la promovare, luindu-şi o diplomă de învăţător în 1973. Din fericire nu a utilizat-o decât la scrierea CV-ului care i se îmbogăţeşte prin diversele însărcinări legate de activitatea de consilier ocupat timp de câţiva ani cu gestionarea locuinţelor sociale. În 1973 a fost ales pe lista zonei Norwood în Greater London Council (capitala plus suburbiile) - GLC. Latura sa progresistă se manifestă puternic la abolirea cenzurii filmelor când activa în comitetul de cenzură. Şi-a schimbat cartierul în 1977 când a fost ales în GLC pe lista Hackney North şi Stoke Newington, o zonă sigură pentru laburişti. În 1981 este reales în GLC, de data aceasta pe lista cartierului Paddington şi obţine conducerea grupului laburist, grup ce îl votează ca şef al consiliului.


Continuare ›

2008 05 05 Francesco Minunata Lume Nouă
 Comentarii (1)

Prin olimpism spre tembelism

Simbolul Olimpiadei de la Beijing

Asa cum am promis, al doilea articol al lui Traian Ungureanu despre Olimpiadă (revista 22, numărul 946, 22 aprilie 2008 - 28 aprilie 2008). Primul poate fi găsit aici. Câteva cuvinte despre olimpismul antichităţii greceşti, rădăcinile pacifiste ale flăcării olimpice şi noua direcţie chinezo-rusească a Comitetului Olimpic Internaţional.


Imediat după 1910, America şi Europa s-au trezit dansând frenetic, la limita dintre somnambulism şi excitaţie diurnă, foxtrot şi, apoi, charleston. Noua vibraţie părea să aibă legătură cu formele hiperactive ale speranţei pe care le numim adesea optimism. În acest caz, optimism istoric. Într-adevăr, lumea occidentală consuma bulimic “anii nebuni”, epocă de trepidaţie, abandon şi nonşalanţă pe care F. Scott Fitzgerald a surprins-o fără identitate şi a arestat-o în formula “the jazz age”. Lumea occidentală simţea o nevoie irepresibilă de epuizare prin fericire şi transă entuziastă. Ştim, astăzi, retrospectiv, că mania dansantă a Occidentului era un presentiment colectiv, o premoniţie orgiastică înaintea măcelului generalizat care avea să distrugă spiritul european. O ştim retrospectiv, dar asta nu înseamnă decât că am raţionalizat post-factum acel sentiment electric pe care mulţimile din sălile de dans ale anilor 1910-1930 l-au trăit cu un amestec de nepăsare şi înverşunare veselă.

Indiferent de ce am descoperit noi, în milionul de cărţi de istorie despre războaiele europene ale secolului XX, “anii nebuni” au fost un caz autentic de expresie culturală a disperării. Anxietatea s-a infiltrat în dans şi a trecut în acel tremur fizic ritmat în care psihanaliştii vremii au văzut, de la început şi zadarnic, o formă de isterie în masă. Cultura populară, în acest caz noile dansuri ale unei epoci care deschidea, în sensul cel mai larg, artele pop, luă conturul principalei direcţii istorice şi politice a momentului. Dezmăţul iconoclast şi banditismul avântat al politicii europene se oglindeau în pasiunea populară pentru convulsie dansantă. Cultura populară, condusă de noua muzică şi de noile jocuri sportive, cucerea centrul scenei, devenea noul limbaj al modernităţii universale şi dovedea capacităţi plastice uluitoare sau, mai degrabă, o stranie sensibilitate seismică. Nimic nou. Cu un pic de deschidere şi cu ceva mai multă îndrăzneală în faţa pioaselor superstiţii olimpice ale prezentului, vom regăsi aceeaşi corespondenţă strictă şi tulburătoare între jocurile populare şi spiritul public ale Greciei arhaice.

Continuare ›

2008 05 05 Imperialistu' Minunata Lume Nouă
 Comentarii (0)

Identificarea şi înţelegerea tendinţelor globale

Generalul Michael V. Hayden este Directorul CIA, Agenţia Centrală de Informaţii a Statelor Unite, funcţie pe care o deţine din data de 26 mai 2006 când plenul Senatului i-a confirmat numirea făcută de preşedintele Bush. Cariera în diversele servicii de informaţii şi-a început-o la Air Intelligence Agency, unde a comandat 16000 de oameni. În 1999 a trecut pe post de director la National Security Agency iar până la numirea la CIA a fost timp de aproximativ 2 ani Director Adjunct la National Intelligence.

Un om cu experienţa generalului Hayden ştie să-şi aleagă cuvintele în faţa oricărui auditoriu iar cele spuse pe data de 30 aprilie la Kansas State University confirmă motivele pentru care şi-a cucerit respectul din partea mediilor academice, a majorităţii reprezentanţilor presei precum şi a politicienilor din ambele partide. Figura sa deschisă, tonul amabil, frazele deseori punctate de accente joviale au fost la înălţimea aşteptărilor. Ceea ce spus generalul Hayden cu această ocazie a depăşit cu mult cadrul unui discurs plat, pur formal. Directorul CIA a reamintit auditoriului că Statele Unite sunt angajate în război pe mai multe fronturi, cu trupe combatante în Afghanistan şi Irak, zonele unde se poartă o parte din lupta contra terorismului musulman.


Continuare ›

2008 05 03 Francesco Rezistenţa
 Comentarii (10)

De ce s-a urîţit arta (3)

Ultima parte.

Cele patru teme ale postmodernismului

Încotro se putea îndrepta arta după moartea modernismului? Postmodernismul nu s-a dus şi nu a ajuns departe. I-au trebuit cît de cît conţinut şi o serie de forme noi, dar nu s-a întors la clasicism, romantism sau realism tradiţional.

Aşa cum a făcut şi în secolul 19 tîrziu, lumea artei a fost receptivă la influenţe externe şi s-a inspirat din contextul intelectual şi cultural al sfîrşitului anilor şaizeci şi al deceniului şapte. A absorbit mondenitatea universului absurd al existenţialismului, eşecul reducţionismului pozitivist şi falimentul Noii Stîngi socialiste. S-a racordat la intelectuali de calibru greu precum Thomas Kuhn, Michel Focault, Jacques Derrida şi s-a orientat după temele lor abstracte ale antirealismului, deconstructivismului şi după postura intens potrivnică faţă de cultura Occidentală. Din aceste teme şi influenţe, postmodernismul a realizat patru variaţii ale modernismului.

În primul rînd, postmodernismul a reintrodus conţinutul — însă numai autoreferenţial şi ironic. În linie cu postmodernismul filozofic, cel artistic a respins orice formă de realism şi a devenit antirealist. Arta nu poate fi despre realitate sau natură deoarece, conform postmodernismului, “realitatea” şi “natura” nu sînt altceva decît construcţii sociale. Tot ce există se limitează la lumea socială şi construcţiile sociale derivate, una din acestea fiind lumea artei. Prin urmare, conţinutul e permis în artă atîta timp cît ne referim autoreferenţial la lumea socială a artei.

În al doilea rînd, postmodernismul şi-a propus o deconstrucţie necruţătoare a categoriilor tradiţionale care nu fuseseră complet eliminate de modernism. Modernismul fusese reducţionist, însă unele ţinte artistice rămăseseră în picioare.

Continuare ›

2008 05 02 emil De Referinţă
 Comentarii (5)

Olimpiadă cu o singură probă (în umbra şepticului)

China se pregateste de Olimpiada

În ultimele săptămâni, revista 22 a publicat sub semnătura lui Traian Ungureanu două articole având ca subiect Olimpiada de la Beijing. Le vom publica la rândul nostru, considerând că în România nu a avut loc o dezbatere privind Jocurile Olimpice din 2008. Din nefericire, atât atleţii, cât şi o bună parte din comentatorii sportivi au făcut dovada unei complete indiferenţe în ceea ce priveşte evenimentele din China. Intervievaţi de televiziunile româneşti, aceştia au ţinut discursuri sforăitoare despre spiritul olimpic şi simbolul flăcărei olimpice, desacralizat de protestatarii pro-tibetani, ignorând cu bună ştiinţă acţiunile guvernului comunist chinez. Pentru aceste voci ale sportului românesc, câteva medalii valorează mai mult decât suferinţa umană.

“Olimpiadă cu o singură probă” a apărut în numărul 944 (08 aprilie 2008 - 14 aprilie 2008) al revistei 22 şi este o dovadă că nu toate conştiinţele dorm, aşteptând aurul de la Beijing.

Continuare ›

2008 05 01 Imperialistu' Rezistenţa
 Comentarii (10)

Mai 1968, Sorbona şi sloganele revoltei

Mâine va fi un alt 1 Mai, mult mai puţin muncitoresc decât era maiul din ’68, anul marilor mişcări studenţeşti din Paris şi de aiurea. Atunci tonul îl dăduse America demonstratiilor anti-război, acum era timpul sa se afirme oraşul vesnicelor fierbinteli radicale. 1 Mai 1968, sărbătoarea socialistă a muncitorilor de pretutindeni nu lăsase urme pe malurile Senei.

La mijlocul lunii însă, toată Franţa încerca să înţeleagă ce se întâmplă la Paris, părea că s-au aprins rugurile unui nou 1789, studenţii erau în stradă sau ocupaseră amfiteatrele, comuniştii erau gata să-şi ofere serviciile pentru care se pregătiseră îndelung, de Gaulle tăcea îmbufnat, părea că era deja istorie. Elementele radicale din rândurile muncitorimii îşi făceau de lucru ocupând fabricile şi ameninţând patronii. Visurile nebuneşti de dreptate socială imediată prin violentă înflăcărau şi înfrăţeau acea tinereţe exuberantă căreia nu-i ajungea cocoloşeala obositoare a părinţilor de orice fel, inclusiv a celor spirituali de pâna atunci.

Continuare ›

2008 04 30 Francesco Cărticica Progresistului
 Comentarii (17)